Prezentat în premieră absolută (aşa cum îi şade bine) în deschiderea Berlinalei, cel mai recent film al lui Wes Anderson va ajunge în România pe la mijlocul lui martie. La alţii a intrat mai repede, dar mica mea răutate nu are legătură cu asta. Era pur şi simplu la îndemână!
Reiau, deci: prin alte părţi a intrat deja, iar prin acele părţi se află şi Letiţia, coresponent pentru acest blog, în timp real şi în timp regăsit, la Berlin, în ultimii doi ani. Acum nu e acolo din motive obiective, însă a reuşit să vadă The Grand Budapest Hotel în altlocul în care e. Şi a scris, la foarte cald, un minunat review, pe care îl public (sau vi-l ofer) sub forma unui special guest post. Enjoy!
Reiau, deci: prin alte părţi a intrat deja, iar prin acele părţi se află şi Letiţia, coresponent pentru acest blog, în timp real şi în timp regăsit, la Berlin, în ultimii doi ani. Acum nu e acolo din motive obiective, însă a reuşit să vadă The Grand Budapest Hotel în altlocul în care e. Şi a scris, la foarte cald, un minunat review, pe care îl public (sau vi-l ofer) sub forma unui special guest post. Enjoy!
„The Grand Budapest Hotel e cel mai gustos minestrone cinematografic.” (eu)
Prietenul meu F. mi-a zis când am ieşit din Grand Teater (!) că se simte de parcă ar fi văzut un trailer de două ore. Am reacţionat cu un râset pufnit strâmb ca să-l fac să se simtă incomod. Nu pentru că filmul are, de fapt, 100 de minute, ci pentru că mi s-a părut excesivă remarca lui. Am regretat rapid momentul impulsiv şi i-am dat dreptate: nici un film de-al lui Wes de până acum n-a fost aşa de plin ca ăsta.
Am să dezvolt.
La un moment dat, căţărat în vârful unei căpiţe de fân, Monsieur Gustave H. exclamă (aproximativ exact): „The plot thickens. What is this, anyway, a metaphor for soup?”
Da şi da. „Intriga” se îngroaşă. Încontinuu. Povestea roz bonbon din trailer e, de fapt, povestea roz din povestea bleu din povestea portocalie (nu, nu e un fel de Inception pe culori, ci un soi nobil de povestire în ramă). Pe fondul hiper-cromatic-wes-andersonian, cadrele sunt mai detaliate decât „grădina plăcerilor” a lui Hieronymus Bosch. Apoi replicile, scrise cu schepsis şi umor, sunt livrate rapid şi frumos. Chipuri fabuloase, nimic plictisitor, atenţia întinsă la maximum, un amalgam minunat de aventură şi basm şi prietenie şi neînţelegeri, în care ritmul din trailer nu se potoleşte aproape deloc. Wes Anderson la o noua putere. Dar tot Wes Anderson.
Toate astea, împachetate în 100 de minute, m-au făcut să ies din cinematograf ameţită, ca şi cum aş fi fost pentru un timp într-o cămăruţă cu cineva de care îmi place foarte mult, dar care se parfumează prea tare (cu parfumul lui Monsieur Gustave H., „L'eau de Panache”, bineînţeles). Într-un fel, cred că dacă aş vedea filmul din nou, aş vedea, de fapt, alt film. De fiecare dată. Şi asta mă entuziasmează grozav.
Cât despre metafora pentru supă, pentru mine e invers: supa e o metaforă perfectă pentru The Grand Budapest Hotel. Un minestrone, mai precis, pentru care nu există nici o reţetă. Am să încerc să îţi dau o idee, totuşi.
Ingrediente de sezon în cât mai multe culori:
un ascensor roşu răscolitor, băi de un bleu bolnav, o parte din poveste permanent portocalie
nişte uniforme vinete, vineţi, vinete
o prietenie grozavă între roz şi bleu, o asemănare neagră, dar jucăuşă, cu realitatea istorică (completă cu ofiţeri ZZ), absurdităţi-crudităţi andersoniene (semnul de pe faţa Agathei, în forma Mexicului).
La care se adaugă tot soiul de ingrediente speciale şi mirodenii:
nişte Ralph Fiennes rafinat
niţeluş Bill Murray (pentru ca n-ar avea nici un gust altfel)
un Jude Law pentru umplutură
o Tilda Swinton în aspic
nişte Edward Norton pentru consistenţă
Jeff Goldblum în loc de mirodenii de barbecue
puţin praf de spiriduş irlandez
nişte muşchi de Harvey Keitel
acrim puţin cu nişte Adrien Brody (someone has to be the bad guy!)
o legătură de Jason Schwartzman (ca să fiarbă mai încet)
nişte Lea Seydoux (în loc de piper franţuzesc)
+ a punch (a punch, not a pinch!) of Willem Dafoe.
(Fireşte, ca o masă cu adevărat specială, are câte puţin din fiecare delicatesă a sezonului).
Elementul surpriză:
Muzica!
Nu mi-am dat seama până nu m-am gândit la ea în retrospectivă. Muzica face notă discordantă cu ce m-am obişnuit să-mi facă piciorul să danseze în filmele lui Wes (Bowie, The Kinks, Francoise Hardy etc), dar e discretă într-un fel zgomotos, pentru că e perfect amestecată în fibrele filmului.
Wes Anderson did it again, ca să zic aşa, pentru că îi place să se joace. Asta e impresia mea, că de-aia sunt filmele lui aşa gustoase: pentru că ştie să se joace frumos. Şi toţi oamenii care vor să facă filme cu el, vor şi ei să se joace frumos şi nu le e frică.
P.S.: TGBH mi-a adus aminte de poezia asta a lui Marin Sorescu:
„Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.”
(letiţia)