Winter Sleep: suflete îngheţate, vulcani în hibernare [special guest post courtesy of Mihai Cristea]

«
În podișul din centrul Anatoliei sunt trei vulcani: Erciyes, Hasan și Melendiz. Dintre aceştia, doar ultimul mai este activ. Ceilalți doi sunt morți. Erupția simultană de acum câteva milioane de ani din această regiune păstorită de vulcani a dat naștere unui peisaj post-apocaliptic. Materia incandescentă ajunsă la suprafaţă a fost sculptată de vânt și de ploi. Împreună, în timp, au zămislit prin văi forme care de care mai variate: conuri, coşuri, faguri, falusuri.

Oamenii au supravieţuit în acest mediu ostil. Au dăltuit în stânci de la simple adăposturi la sofisticate oraşe subterane. Toată această planetă aparte, ciudată, în care vara vipia amuţeşte totul la +40 de grade, iar iarna un ger de -20 face acelaşi lucru dar din sens invers, se cheamă Cappadocia. În persana veche înseamnă „ţinutul cailor frumoşi”. Două orăşele ce par sugrumate de formele geologice susţin turismul în zonă.

- Instantanee foto din locurile de filmare. Arse de soare. Cum arată Cappadocia iarna, veţi vedea în film. -

Hotelurile arată ca nişte peşteri, confortul diferă de la unul la altul, dar temperatura în interiorul lor e constantă de-a lungul anului, undeva pe la 15-18 grade. În această regiune din Anatolia am ales să petrec o săptămână caniculară de vacanţă, ce m-a stors de sudori şi umori în sensul bun al cuvântului şi care s-a sfârşit cu două zile în Istanbul, unde am apucat să văd pe ultima sută de metri Winter Sleep, cel mai recent film al lui Nuri Bilge Ceylan. Cineastul turc îşi plasează filmul cu care a dat lovitura la Cannes, primind Palme d’Or-ul, pe planeta Cappadocia şi spune la rândul lui povestea unui triunghi vulcanic. Uman.

Un hotel din Cappadocia, iarna, când turismul e cvasi-inexistent, devine scenă pentru cele trei personaje: un bărbat - Aydin şi două femei de care e legat: Necla - sora apropiată ca vârstă şi Nihal - soţia mult mai tânără. Aydin (Haluk Bilginer) e un fost actor cu oarece succes în străinătate, în Anglia, retras acum pe plaiuri neaoaşe, de unde conduce hotelul şi alte afaceri latifundiare moştenite.

Existenţa unor amărâţi depinde de bunăvoinţa lui într-un mecanism de tip stăpân-slugă/bogat-sărac perpetuat de-a lungul generaţiilor, interdependent şi deschizător de subplot-uri în film. Deşi a părăsit scena de ani buni, veleităţile histrionice i-au rămas intacte şi le foloseşte zilnic în relaţiile cu cei din jur. Pofta de viaţă nu-i lipseşte: se interesează de cai (suntem în Cappadocia, v-am spus deja!), de acte filantropice, scrie la gazeta regională articole în care dezbate principii de viaţă şi probleme de morală. În schimb, femeile din jurul lui sunt ca doi vulcani apatici.

Necla (Demet Akbag) e proaspăt divorţată, cu o viaţă distrusă, dar în acelaşi timp distrugătoare a vieţii bărbatului cu care a trăit, ajuns acum alcoolic irecuperabil, total absent din film. Provocatoare intelectual, dar dezabuzată şi cu un car de regrete, se foloseşte de discuţiile despre toleranţă şi compasiune ca simple jocuri ale minţii care să-i alunge plictiseala. 

Nihal (Melisa Sözen), soţia mult mai tânără, de o frumuseţe sculpturală, are o melancolie cosmică în priviri, e frivolă şi hotărâtă în doze aproape egale. Pare condusă de o concepţie naivă asupra filantropiei ca mod de reglare a păcatelor şi decepţiilor personale. Nu ştim cum a ajuns soţia lui Aydin, vedem doar efectul: plictisul ce roieşte în jurul unui mariaj incompatibil.

- colaj imagini film -

Zbaterile tectonice ale celor două femei sunt coordonate dramaturgic întru dezvoltarea singurului vulcan activ din poveste, bărbatul. Scoaterea la vedere a magmei, a micimii sufleteşti, developarea mizantropiei de cea mai joasă speţă sunt mize dramaturgice subtil construite, căci un histrion de asemenea calibru îşi ascunde caracterul sub voaluri de bune intenţii şi discursuri moralizatoare rostite bonom, cu aer de părinte grijuliu. Tiran calculat (mai bine rege într-un regat mic decât să-ţi disipezi puterea pe scară largă), mizantrop cultivat (e capabil să susţină opinii antagonice de pe principii la fel de morale), un individ pentru care schisma dintre conştiinţă şi negarea ca mod confortabil de a-ţi duce existenţa a fost demult pecetluită în favoarea celei din urmă (este invocat Shakespeare: „Conscience is but a word that cowards use, devised at first to keep the strong in awe”).

Contactul cu un animal de pradă astfel construit, eminamente toxic, nu poate duce decât la ratarea personală. Ceea ce mai rămâne de negociat sunt termenii, straturile în care această ratare se consumă. Într-o scenă finală excepţională, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste rămâne la nivel de monolog interior. Nu va fi rostită niciodată în faţa persoanei iubite. Nici n-ar avea sens. Distrugerea e iremediabilă. E vorba de catapultarea sinelui din mijlocul lumii. Din momentul în care povestea se termină ştim că tot ce a mai rămas e un simulacru de contacte umane, o mână de suflete schilodite ce hibernează în mâzgă.

Povestea este una surprinzător atemporală. Este filmul în care Ceylan se apropie cel mai mult de literatura clasică rusă, povestirile lui Cehov fiind un punct de plecare asumat. M-a izbit că tot ce ţine de modernitate aici înseamnă detalii ce pot fi uşor înlocuite cu un timp apus fără a se pierde prea mult din esenţa poveştii: Siberia ar putea fi translatată în stepa din Anatolia, turistul japonez (sau român, de ce nu?) ar putea fi uşor înlocuit de oaspetele unui han, hârbul de maşină cu care argatul îşi plimbă stăpânul, cu o caleaşcă trasă de cai iar laptopul, cu hârtie, toc şi peniţă. Ne-am afla astfel în plin roman rusesc de secol 19. Ar funcţiona ireproşabil din punctul ăsta de vedere.

Ceylan e formal riguros în a-şi organiza multe cadre interioare dintr-o singură sursă de lumină slabă, chioară, obţinând un efect de opaiţ şi un joc senzual al umbrelor. Scena servirii ceaiului din Once Upon A Time In Anatolia e reluată, multiplicată şi rafinată în Winter Sleep. E o senzaţie cu care am rămas şi unul dintre motivele pentru care doresc să revăd filmul. Şi chiar dacă Ceylan e un pictor de lumini şi umbre desăvârşit, forţa motrice a filmului, puterea lui de atracţie stă în dialoguri. Bubuitoare, dense, atât de bine scrise încât nu cred să fie egalate anul ăsta de vreun alt film (uneori ai impresia că asişti la un curs de etică/filozofie fără niciun pic de pedanterie). Dialoguri care desfac povestea în atâtea fire şi straturi încât emoţia receptării poate să difere radical de la o scenă la alta, de la un spectator la altul. Eeste exact ceea ce trebuie să facă o operă de artă.

Singurul reproş pe care l-am găsit filmului este acela că nu e la fel de bine închegat ca Uzak sau Once Upon A Time In Anatolia. Probabil că şi materialul de selecţie mult mai generos - peste 200 de ore de filmare - a generat situaţia asta. Dar pe cuvânt că 3 ore şi un sfert au trecut foarte repede şi n-aş refuza un director’s cut dublu ca durată care să mă poarte în poveste cu dialoguri şi implicit emoţii suplimentare.

P.S.:
În discursul de mulţumire rostit la festivitatea canneză, Nuri Bilge Ceylan a menţionat la un moment dat că acest premiu vine în momentul în care cinematografia turcă sărbătoreşte un secol de existenţă. În celebra piaţă Taksim, Atatürk Cultural Center (AKM pe scurt), una dintre clădirile iconice ale oraşului, era tapetată cu un afiş imens care evidenţia momentul. A fost una dintre ultimele imagini care mi-au trecut prin faţa ochilor înainte să părăsesc Turcia.
»  
[text şi fotografii: Mihai Cristea]