Deşi Alain Resnais face cam acelaşi lucru de 30 de ani încoace - prezintă viaţa ca o piesă de teatru şi lumea ca scenă - Aimer, boire et chanter/Life of Riley, ultimul său film, a fost distins la ediţia curentă a Berlinalei cu Premiul Alfred Bauer. Juriul l-a considerat o „producţie care deschide noi perspective”, iar asta e o motivare ce denotă, dincolo de ironia uşor involuntară, o bună orientare în teren. Cu alte cuvinte, membrii juriului au înţeles că au şansa istorică de a onora un cineast de anvergură cât încă este în viaţă. Să-i încadreze filmul în paradigma cinema-ului modernist era doar o operaţiune de rutină. La mai puţin de o lună de la anunţarea palmaresului, Resnais îşi încheia socotelile cu viaţa.
Aimer, boire et chanter/Life of Riley este o nouă adaptare a unei piese de Alan Ayckbourn. A treia. Anterioarele intervenţii filmice asupra textelor dramaturgului britanic sunt Smoking/No Smoking şi Private Fears in Public Places (devenită Coeurs). George Riley, personajul din titlul original al operei-sursă, este un bărbat pândit de iminenţa morţii. Îi vom afla povestea, un fel de inventar al celor făcute şi nefăcute într-o viaţă, prin filtrul celor care îi supravieţuiesc: soţii, amante, prieteni şi duşmani. Nu-l vom vedea nici măcar o secundă!
Fizic, va rămâne în permanenţă ascuns privirii spectatorului. Îl vom cunoaşte şi descoperi în absenţă, exclusiv prin sau din istorisirile celor care l-au cunoscut, îi vom compune portretul din „vârfuri de prezent şi straturi de trecut”, cum zice Deleuze. Nous avons déjà (presque) tout vu: amintiri versus memorie este o temă omniprezentă în filmele lui Resnais, iar design-ul unora dintre personaje e şi el familiar - complet absente, ca aici, ori reduse la prezenţe cvasisonore, precum Arthur, bătrânul imobilizat la pat din Coeurs (interpretat de Claude Rich), din care nu vedem decât un picior agitându-se spasmodic, în schimb îi auzim sudalmele şi imprecaţiile la adresa menajerei care-l îngrijeşte, cucernica Charlotte (Sabine Azéma).
Există în mitologia cinefilă un soi de legendă care conferă celui din urmă film al unui regizor reputat statutul de testament. Acesta ar avea un dublu rol: de a rezuma opera şi de a deschide noi orizonturi pentru viitorul cinematografiei (adică exact ce a postulat juriul). Nu e cazul aici, însă dacă ar fi să acceptăm logica asta, am avea mai degrabă un act adiţional la acest „testament”, pentru că el a fost conturat în linii mari în filmul precedent, Vous n’avez encore rien vu.
Dacă acolo era vorba despre un autor proaspăt decedat a cărui ultimă dorinţă de dincolo de mormânt era să-şi „vadă” actorii preferaţi într-una din faimoasele piese scrise de el, în Aimer, boire... acest personaj catalizator este George. Un ins carismatic care exercită o fascinaţie teribilă asupra celor din preajma sa, a femeilor în special. Micul şi aparent nevinovatul său şantaj emoţional îi ţine laolaltă şi îi face să adopte uneori comportamente nesăbuite.
Vizual, Resnais păstrează ţesutul dramaturgic al piesei folosind registre nuanţate de sunet, decoruri artificial(izate) şi fundaluri desenate ce şterg aproape total profunzimile de câmp. Practic, creează un mecanism narativ transgresiv în care şi BD-ul îşi găseşte loc (probabil şi ca formă de exprimare a afecţiunii purtate acestui tip de discurs): fiecare act este precedat de un desen executat de Blutch, artist grafic care a realizat posterele pentru Les herbes folles, Vous n’avez encore rien vu şi acest Aimer, boire et chanter. În rest, protagoniştii, volubili şi flecari, intră în cadru sau ies din el prin fantele tăiate în pânza unei cortine vopsite în culori vesele şi blând-contrastante. Par nişte foi de cort rigide. Şi grele. Ca timpul petrecut în aşteptarea unui Godot pus pe şotii.
La un alt nivel, şi aici tot o piesă se pune în scenă, doar că actorii nu sunt propriu-zis actori de meserie. Ei sunt forţaţi să intre în rol, de unde şi noţiunea ceva mai radicală de regizor/păpuşar/marionetist omnipotent, care comandă fără să fie de faţă, bizuindu-se pe farmecul personal şi pe acel soft-power care face manipularea să pară un nevinovat exerciţiu de hipnoză. Căci, deşi prezent în spaţiul-timp diegetic al textului/filmului, George îşi permite luxul de a nu mai apărea la rendez-vous-ul convocat.
În concepţia lui Resnais şi în acord cu ideea lui despre cineast ca demiurg farsor, George planează deasupra intrigilor (pe care le face şi desface) şi, implicit, deasupra unui film care-i modelează umbra* tutelar-evanescentă. Este un fel de fantomă care le aminteşte celorlalţi că sunt vii, iar nouă, oricât de nepotrivit ar suna în urechile unora, că nu vom mai avea ocazia să vedem noi filme de Alain Resnais. Opera ocultează moartea
* În treacăt fie spus, Resnais are o slăbiciune pentru „biologia umbrei” şi „jocul cerebral”, formule excesiv simboliste lansate de scriitorul rus Andrei Bielîi. De altfel, toată filmografia sa - susţine acelaşi Deleuze - ar putea fi pusă în relaţie cu aceste două borne. Cât despre biologie, este citată explicit în Mon oncle d'Amérique.