The Rover: Déjà vu cu panaş

Şi când te gândeşti că s-au luat de la aproape un fleac: omu' îşi vroia înapoi cu orice preţ maşina luată cu japca de pe marginea drumului de trei derbedei care aveau diferenţe de opinii în legătură cu consecinţele jafului tocmai comis. În timpul căruia, fratele mai tânăr şi mai mototol al unuia dintre ei fusese abandonat într-o baltă de sânge la locul faptei. Îl credeau mort. Sau dispensabil la împărţirea prăzii.

Reproşuri, insulte, urlete. Altercaţia degenerează şi-l implică şi pe şofer. În urma unei manevre imprudente, jeep-ul cu care traversează în trombă şoseaua australă naufragiază într-o stivă de anvelope şi baloţi de sârmă din apropierea unui restaurant părăginit. Panicaţi şi în criză de timp nu reuşesc să-l repună pe traseu, aşa că se reorientează spre primul automobil ieşit în cale, aparţinând întâmplător unui tip care nu-i dispus la compromisuri şi la acest schimb involuntar de automobile. Din care cauză care va porni pe urmele lor. The Rover asta e: povestea unei recuperări. Road movie against all odds.

Deşert australian, arşiţă, praf şi exemplare umane ocupate strict cu supravieţuirea maslowiană. Un crash economic le-a lăsat în voia soartei şi a selecţiei naturale. Dolarul local s-a dus în cap, comercianţii acceptă doar omologul american, bande de recuperatori şi vânători de recompense bântuie peste tot, toată lumea are arme. Mâncarea e pe sponci, carnea de câine e delicatesă. Promiscuitate de toate soiurile, violenţă, univers suspendat.

E o atmosferă de Mad Max minimalist, uşor teatralizat, în care actorii lasă impresia că susţin probe/audiţii pentru RSC. Scuipă cu metodă replici scurte (din fericire nu şi pedante), de regulă întrebări (cărora li se răspunde tot cu întrebări), şi îşi folosesc din greu mimica + gestica. La capitolul ăsta, Robert Pattinson, în rolul fratelui semi-retard de care pomeneam mai sus, îl eclipsează pe Guy Pearce, pe post de angel vengador ursuz şi neînduplecat în questa lui. Evoluţia lui Pattinson e curată şi decentă, cu destule momente de strălucire, graţie cărora îşi ridică personajul dincolo de nivelul unui simplu sidekick desenat din rigori narative.

The Rover (al doilea lungmetraj de autor pentru David Michôd, după excepţionalul Animal Kingdom) a fost proiectat în afara concursului la Cannes, dar cred că putea intra fără probleme şi în competiţie pe principiul votului de încredere, aşa cum s-a întâmplat în 1985 cu Pale Rider. Sigur, acela era un western curat, Eastwood evolua cuminte în limitele genului, nu le brusca, în vreme ce acesta se doreşte clasic şi postmodern în acelaşi timp, cool ca un western (mecanizat) şi hieratic ca o tragedie contemporană. Dimensiunea picarescă îi asigură by default un consistent coeficient de dinamism, însă doar cu asta rămâne. Adâncimea cerută de poziţionarea între genuri fie nu există, fie e foarte volatilă.

Este un paradox straniu, fiindcă deşi suplă şi energică, scriitura operează convenţional cu arhetipuri. Tipologiile (sub)umane prezente aici le-am mai văzut de un catralion de ori cam în aceeaşi prezentare (minus excepţia deja amintită). La fel şi motivaţiile bazale. Propunându-şi doar să spună coerent povestea (obiectiv îndeplinit), filmul ratează posibilităţile oferite de dubla plasare (ca naraţiune organică în sine, cu pretenţii de adevăr, şi apoi ca mediu de desfăşurare) în acel „spaţiu hodologic” definit de cel care i-a dat nume (Kurt Lewin) drept câmp de forţe, opoziţii şi tensiuni între aceste forţe, rezolvări ale respectivelor tensiuni în funcţie de distribuirea scopurilor, obstacolelor, mijloacelor, ocolişurilor. E acolo, dar nu-l transcende.

Aş fi preferat, deci, o miză ceva mai înaltă, dar dacă trecem în plan secund nivelurile de lectură pe care nu le atinge deşi se face că le deschide, The Rover rămâne un film antrenant, incisiv şi plăcut ochiului (deşertul e mai mereu o plasă de siguranţă, I know). N-am simţit nici o clipă că-mi pierd timpul sau că-i fac vreo concesie majoră. Ah, da! Poate ca muzica e uneori pleonastic-gongorică, flirtând cu şi amintind prea apăsat de raşchetările audio practicate pe vremuri de Nine Inch Nails. Este, totuşi, un păcat acceptabil.