Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 19 august 2014

A Most Wanted Man: „grand finale” pentru Philip Seymour Hoffman

A Most Wanted Man curge încet, calm şi metodic ca un râu care-şi negociază fiecare centimetru de albie. Ieşirile din matcă sunt puţine şi sunt urmate numaidecât de replieri. Există, totuşi, un moment în care acest parcurs lin se intensifică brusc şi curenţii subterani ies rapid la suprafaţă, învârtejindu-se într-un punct fix. Mai exact în secvenţa în care protagonistul acestui şi mai stil(iz)at Mad Men cu spioni, Günther Bachmann (PSH), şeful unui serviciu secret german a cărui misiune e combaterea terorismul, ajunge în faţa unei evidenţe devastatoare, îndelung ignorate. Înfruntarea nu mai poate fi evitată.
Corbijn fixează camera asupră-i şi lasă timpul să se scurgă în legea lui, muţeşte. E un obicei al casei. La fel a procedat şi-n The American şi, la fel ca acolo, ai ocazia să vezi personajul nemijlocit, ca un binom - ceea ce este în realitate şi ceea ce a crezut că este, cu toate striaţiile şi ramificaţiile ce-l alcătuiesc. Secţiune transversală în miezul reactiv al unui om şi o dublă confruntare: a personajului cu el însuşi, respectiv a spectatorului cu personajul.


 - official still - 

A face ca întreg filmul să depindă de un astfel de moment este un risc ce-şi justifică pe deplin posibila recompensă, iar faptul că Günther Bachmann este interpretat de Philip Seymour Hoffman este deja o garanţie a recompensei. Asemeni lui Clooney, în The American-ul deja amintit, şi Hoffman este, mă rog, a fost genul de actor în stare să ducă în spate un cadru minute în şir. Pentru el jocul corporal nu a avut secrete. Aş zice chiar că a redefinit conceptul sau că i-a dat o definiţie ultrapersonală.

După dispariţia consumată la începutul acestui an e foarte la îndemână să acoperi cu laude ultima sa apariţie într-un rol principal, căci despre asta vorbim în cazul de faţă, indiferent de prestaţia în sine. Numaă că rolul acesta dovedeşte că pur şi simplu nu e nevoie de hiperbole conjuncturale (nu e nevoie de hiperbole în general, if you ask me). Interpretarea de aici - subtilă, nuanţată până la os, empatică - se înscrie fără putinţă de tăgadă printre cele mai bune din carieră.

În pielea lui Bachmann, Hoffman se mişcă de parcă ar purta în spate, la propriu, greutatea funcţiei pe care o ocupă în tone deadweight. Ochii lui sunt oglinda unui suflet ros de vinovăţie şi marcat de cunoaşterea luciferică a „banalităţii răului”, a înstăpânirii acestuia în toate cele lumeşti. Totuşi, atunci când vorbeşte (cu un domol accent nemţesc), o face cu neaşteptată blândeţe. Nu de puţine ori, un zâmbet îngheţat, mai mult ca pentru el, i se strecoară printre propoziţii. Senzaţia pe care o lasă este că aceste fugare urme de ironie sunt cele din urmă linii de demarcaţie între psihicul său şi ororile lumii în care trăieşte.

Într-un film orientat preponderent spre un singur actant (la fel s-a întâmplat şi-n precedentele două), Corbijn cablează plot point-urile cu meticulozitatea unui chirurg care-şi aranjează instrumentarul în sertar. Rece, precis, relaxat. Efectul obţinut este detaşarea, decuplarea spectatorului deopotrivă de la turbioanele emoţionale şi de la micile convoluţii ale intrigii. Este principalul motiv pentru care comparaţia cu cealaltă adaptare recentă a unui roman de le Carré (Tinker Tailor Soldier Spy, dir. Tomas Alfredson)  nu poate sta prea mult în picioare. Ritmul este sedat, ţinut deliberat într-o zonă a „aparent nu se întâmplă nimic” când, de fapt, multe se petrec, însă nu de fiecare dată acolo unde te-ai aştepta.


E foarte posibil ca declinarea într-un alt registru a unui subiect despre care multă lume are o idee complet greşită, clişeizată de producţii ce adrenalizează o muncă altfel intens birocratizată, să dăuneze consistent receptării. Totuşi, lăsând la o parte atât imperfecţiunile evidente (e.g.: rolurile secundare - Dafoe, Weisz, Rachel McAdams - tratate expeditiv), cât şi cele care ar putea trece ca atare deşi nu sunt, A Most Wanted Man îşi merită din plin punctele. Aşa cum The American era un anti-western (sau un western deconstruit), A Most Wanted Man e un thriller old fashion cu spioni de-acelaşi calibru din a căror fişă de post a fost eliminat factorul Bond. Strict ca side note: filmele lui Corbijn n-au fost niciodată perfecte. El nu şi-a propus niciodată aşa ceva.

Dar chiar de-ar fi să-l considerăm doar o vitrină înadins construită pentru Philip Seymour Hoffman, tot ar trebui să-i fim veşnic recunoscători lui Corbijn fiindcă i-a dat posibilitatea de a-şi etala încă o dată imensul talent. Din nefericire, s-a dovedit a fi ultima!

Îl vezi cum coboară fără grabă din maşina parcată aiurea, undeva pe o stradă din centrul Hamburgului, şi o porneşte, legănându-se agale „ca un flamingo pe care-l dor genunchii”, spre lumina alburie a dimineţii. Truth be told: suntem martorii unei glorioase ieşiri din scenă pentu un actor în plină formă. Nu-i puţin!