«
________________________________
Manglehorn (dir.: David Gordon Green)
____________________________________
Singurul film din playlist văzut la Sala Grande, unde are loc premiera de gală, cu starurile defilând pe covorul roşu. A fost o zi care a stat indubitabil sub steaua lui Al Pacino, prezent aici, pe covor, cu două filme: acesta şi The Humbling, în afara competiţiei. Biletele la proiecţiile din festival sunt accesibile chiar şi la faţa locului, dar la cea de faţă a fost sold out pe internet din primele 5 minute. Am avut inspiraţia de a fi pe fază şi aşa am reuşit să fiu în sală. Ba mai mult, am trăit şi un moment haios: după ce mi-au verificat biletul, mai era un singur filtru cu un băiat solid, dar pe care inteligenţa nu îl dădea afară din casă. M-a întrebat:
- „Red carpet?”
- „No!”
Am fost cinstit. Încerc să-mi imaginez şi acum ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi păcălit. Trebuie să spun că respectivul covor e frecat zeci de minute bune de un alai de domnişoare gen Monica Columbeanu, talentate la nivel european. Doar ultimele 10 minute, apogeul, aparţine actorilor şi echipei filmului. Mi-am luat locul în sală, pe ecran rulau imaginile de pe covorul roşu, eu mutos, între două localnice la vârsta a treia, dame elegante ce bârfeau înflăcărat şi decadent a La grande bellezza. E o îngemănare a ficţiunii cu realitatea să vezi pe ecranul din sala de cinema imagini cu un mare actor, iar apoi ele să se oprească şi respectivul să se încarneze într-un om mic, la fel ca ceilalţi, sub acelaşi acoperiş.
Isteria a fost mare şi toată debandada asta a făcut ca filmul să înceapă cu o jumătate de oră întârziere. Dacă ar fi să-mi exersez răutăţile în miez de noapte, aş spune că acum, la bătrâneţe, Al Pacino a dat în mintea hipsterilor. În filmul de faţă e dus de nas de Harmony Korine (hipster pimp cu pălăriuţă), în timp ce în celălalt film îi cade cu tronc Greta Gerwig. Iar dacă îl mai introduc în ecuaţie şi pe Adam Driver (care se leagă colegial de Greta 'Ha' şi romantic de Alba Rohrwacher), atunci teoria mea maliţioasă prinde contur. Dau din casă (mi casa, su casa) şi anunţ că ambele cupluri (Pacino/Gerwig & Driver/Rohrwacher) vor fi în programul meu de mâine (de azi, cum ar veni - s.m.). Fără actori în jur. De la jumătatea sejurului încolo nu o să mai fie vorba deloc de staruri pe viu, ci doar de filme mai multe: 3 pe zi.
Toate aceste paranteze şi glumiţe le-am făcut ca să amân momentul când trebuie să spun că Manglehorn m-a dezamăgit. Rău! Mai rău decât Anime nere, care prin comparaţie îmi pare făcut cu mai mult simţ al răspunderii, iar regizorului său mă văd nevoit să-i retrag calificativul diletant, aplicat în textul anterior. Tot magnetismul indiscutabil pus la bătaie de Al Pacino nu poate salva o construcţie începută pe o fundaţie bună, o premiză de calitate (viaţa unui bătrân loser de suburbie, ajuns spre sfârşitul vieţii un singuratic frustrat, ce trăieşte cu himerele din propriul cap şi e incapabil să relaţioneze cu cei din jur spre a ieşi la liman), dar care se pierde într-un scenariu olog, plin de scene, replici şi situaţii forţate, puse acolo cu lopata, fără subtilitate.
De data asta nu m-am abtinut şi am tras cu ochiul la ce scriu alţi cronicari mult mai competenţi decât mine, iar eu cu domnul Brooks de la The Guardian avem păreri opuse. Trebuie să spun că aplauzele de final n-au fost chiar furtunoase. Nu îi lipseşte un anumit lirism, o poezie a suburbiei, câteva secvenţe reuşite ce te extrag din poveste (dialogul actoricesc cu mimul, scena carnagiului: imaginaţi-vă un tablou suprarealist - o înlănţuire de maşini şi pepeni), un voice-over malickian prezent la D.G. Green încă de la începuturile sale ca regizor (vezi George Washington), însă filmul şchioapătă şi se târăşte cu greu până la sfârşit. Păcat! Material bun de exploatat există. Între doi regizori cu parcurs asemănător (Bahrani şi Green), de la indie star la star of the month, viitorul sună mai bine pentru primul. 99 Homes e deocamdată cel mai puternic film văzut aici, la mare distanţă de plutonul urmăritor.
___________________________
3 coeurs (dir.: Benoît Jacquot)
___________________________
Un film călduţ şi ciudăţel, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ce-şi joacă cinstit cartea între melodramă şi comedie. Aşteptările mele erau mai mari, având în vedere tripleta de dive pusă la bătaie - Catherine Deneuve şi Chiara Mastroianni, mamă şi fiică şi-n viaţă, şi-n film, acompaniate de Charlotte Gainsbourg, la rândul ei progenitura unor părinţi celebri în realitate. Filmul este povestea unui triunghi amoros casnic, jucând acea carte a neverosimilităţii ca atu în construcţia unei melodrame. Dacă ar fi să disecăm plotul pe puncte, sistematic, ar ieşi ceva de genul:
a) un bărbat (Benoît Poelvoorde) trăieşte o aventură de o noapte cu o femeie (Charlotte Gainsbourg). E doar un one night stand, dar hormonii/feromonii/privirile ei pierdute în larg o fac să creada că e ceva mult mai special.
b) timpul trece, iar acelaşi bărbat de la punctul a) are o relaţie cu o altă femeie (Chiara Mastroianni) construită pas cu pas, matur, fără pasiuni zdrobitoare şi fructificată în căsătorie/copil, dar nu ştie că cele două femei de la punctele a) şi b) sunt surori
c) cei doi de la punctul a) realizează situaţia (demascarea tărăşeniei are loc la distanţă, pe net, cu o cameră web), o păstrează tacit între ei, dar la revedere - ce surpriză! - hormonii/feromonii revin în peisaj sub forma unor quickies consumate în intravilanul sau extravilanul conjugal.
Mai adaug că bărbatul (departe de a fi încadrabil în tiparul Don Juanului, el e un funcţionăraş şters de birou) are probleme cu inima şi a suferit un preinfarct. Din cauza asta nici n-a mai ajuns la întalnirea care ar fi unit punctele a) şi c). Iar fără b) n-am mai fi avut film. Cam cât de puţin credibil şi telenovelistic sună totul pe hârtie? Chiar şi aşa filmul e agreabil, o recomandare potrivită de petrecere a unei după-amiezi de duminică, in cuplu, la cinema.
Înainte de festival umbla vorba că fiica îşi va concura mama pentru Coppa Volpi decernată celei mai bune actriţe. Nu e cazul: prezenţa lui Catherine Deneuve e discretă şi decorativă ca soacră în vila burgheză/cuibuşor de nebunii, iar balastul dramatic în film cade în special pe umerii bărbatului. Dar scena cu adevărat memorabilă (sau, mă rog, cea care mi-a plăcut mie cel mai mult) îi aparţine Chiarei Mastroianni. E o secvenţă care durează mai puţin de un minut. Ca să facă loc în peisaj funcţionarului, trebuie să se descotorosească de bărbatul cu care era la momentul respectiv. Iar scena în care ii face vânt/ii dă papucii/il trimite la plimbare se întâmplă în sala de cinema. Eu m-aş dublu-oftica să mi se întâmple aşa ceva: cum adică să pierd o relaţie şi un film în acelaşi timp?
Un bacio!
Isteria a fost mare şi toată debandada asta a făcut ca filmul să înceapă cu o jumătate de oră întârziere. Dacă ar fi să-mi exersez răutăţile în miez de noapte, aş spune că acum, la bătrâneţe, Al Pacino a dat în mintea hipsterilor. În filmul de faţă e dus de nas de Harmony Korine (hipster pimp cu pălăriuţă), în timp ce în celălalt film îi cade cu tronc Greta Gerwig. Iar dacă îl mai introduc în ecuaţie şi pe Adam Driver (care se leagă colegial de Greta 'Ha' şi romantic de Alba Rohrwacher), atunci teoria mea maliţioasă prinde contur. Dau din casă (mi casa, su casa) şi anunţ că ambele cupluri (Pacino/Gerwig & Driver/Rohrwacher) vor fi în programul meu de mâine (de azi, cum ar veni - s.m.). Fără actori în jur. De la jumătatea sejurului încolo nu o să mai fie vorba deloc de staruri pe viu, ci doar de filme mai multe: 3 pe zi.
Toate aceste paranteze şi glumiţe le-am făcut ca să amân momentul când trebuie să spun că Manglehorn m-a dezamăgit. Rău! Mai rău decât Anime nere, care prin comparaţie îmi pare făcut cu mai mult simţ al răspunderii, iar regizorului său mă văd nevoit să-i retrag calificativul diletant, aplicat în textul anterior. Tot magnetismul indiscutabil pus la bătaie de Al Pacino nu poate salva o construcţie începută pe o fundaţie bună, o premiză de calitate (viaţa unui bătrân loser de suburbie, ajuns spre sfârşitul vieţii un singuratic frustrat, ce trăieşte cu himerele din propriul cap şi e incapabil să relaţioneze cu cei din jur spre a ieşi la liman), dar care se pierde într-un scenariu olog, plin de scene, replici şi situaţii forţate, puse acolo cu lopata, fără subtilitate.
De data asta nu m-am abtinut şi am tras cu ochiul la ce scriu alţi cronicari mult mai competenţi decât mine, iar eu cu domnul Brooks de la The Guardian avem păreri opuse. Trebuie să spun că aplauzele de final n-au fost chiar furtunoase. Nu îi lipseşte un anumit lirism, o poezie a suburbiei, câteva secvenţe reuşite ce te extrag din poveste (dialogul actoricesc cu mimul, scena carnagiului: imaginaţi-vă un tablou suprarealist - o înlănţuire de maşini şi pepeni), un voice-over malickian prezent la D.G. Green încă de la începuturile sale ca regizor (vezi George Washington), însă filmul şchioapătă şi se târăşte cu greu până la sfârşit. Păcat! Material bun de exploatat există. Între doi regizori cu parcurs asemănător (Bahrani şi Green), de la indie star la star of the month, viitorul sună mai bine pentru primul. 99 Homes e deocamdată cel mai puternic film văzut aici, la mare distanţă de plutonul urmăritor.
___________________________
3 coeurs (dir.: Benoît Jacquot)
___________________________
Un film călduţ şi ciudăţel, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ce-şi joacă cinstit cartea între melodramă şi comedie. Aşteptările mele erau mai mari, având în vedere tripleta de dive pusă la bătaie - Catherine Deneuve şi Chiara Mastroianni, mamă şi fiică şi-n viaţă, şi-n film, acompaniate de Charlotte Gainsbourg, la rândul ei progenitura unor părinţi celebri în realitate. Filmul este povestea unui triunghi amoros casnic, jucând acea carte a neverosimilităţii ca atu în construcţia unei melodrame. Dacă ar fi să disecăm plotul pe puncte, sistematic, ar ieşi ceva de genul:
a) un bărbat (Benoît Poelvoorde) trăieşte o aventură de o noapte cu o femeie (Charlotte Gainsbourg). E doar un one night stand, dar hormonii/feromonii/privirile ei pierdute în larg o fac să creada că e ceva mult mai special.
b) timpul trece, iar acelaşi bărbat de la punctul a) are o relaţie cu o altă femeie (Chiara Mastroianni) construită pas cu pas, matur, fără pasiuni zdrobitoare şi fructificată în căsătorie/copil, dar nu ştie că cele două femei de la punctele a) şi b) sunt surori
c) cei doi de la punctul a) realizează situaţia (demascarea tărăşeniei are loc la distanţă, pe net, cu o cameră web), o păstrează tacit între ei, dar la revedere - ce surpriză! - hormonii/feromonii revin în peisaj sub forma unor quickies consumate în intravilanul sau extravilanul conjugal.
Mai adaug că bărbatul (departe de a fi încadrabil în tiparul Don Juanului, el e un funcţionăraş şters de birou) are probleme cu inima şi a suferit un preinfarct. Din cauza asta nici n-a mai ajuns la întalnirea care ar fi unit punctele a) şi c). Iar fără b) n-am mai fi avut film. Cam cât de puţin credibil şi telenovelistic sună totul pe hârtie? Chiar şi aşa filmul e agreabil, o recomandare potrivită de petrecere a unei după-amiezi de duminică, in cuplu, la cinema.
Înainte de festival umbla vorba că fiica îşi va concura mama pentru Coppa Volpi decernată celei mai bune actriţe. Nu e cazul: prezenţa lui Catherine Deneuve e discretă şi decorativă ca soacră în vila burgheză/cuibuşor de nebunii, iar balastul dramatic în film cade în special pe umerii bărbatului. Dar scena cu adevărat memorabilă (sau, mă rog, cea care mi-a plăcut mie cel mai mult) îi aparţine Chiarei Mastroianni. E o secvenţă care durează mai puţin de un minut. Ca să facă loc în peisaj funcţionarului, trebuie să se descotorosească de bărbatul cu care era la momentul respectiv. Iar scena în care ii face vânt/ii dă papucii/il trimite la plimbare se întâmplă în sala de cinema. Eu m-aş dublu-oftica să mi se întâmple aşa ceva: cum adică să pierd o relaţie şi un film în acelaşi timp?
Un bacio!
»[text: Mihai Cristea]