Venice 71, epistolar: Day 1 [De la Berlinale la Biennale]

O nouă ediţie a Mostrei, o nouă sesiune de corespondenţe de acolo, că doar nu se făcea să întrerup o tradiţie la care nici nu visam în urmă cu trei ani. Am rămas legat, deci, de Veneţia şi în acest an, chiar dacă formula nu mai este aceeaşi. Rămas pe meleaguri nord-americane cu chestiuni legate de finalizarea unui PhD, alg. a predat inventarul. 

L-a preluat Mihai Cristea (ar trebui să îl ştiţi deja, a contribuit din plin cu texte pe acest blog) şi-mi place să cred că, dincolo de propensiunea sa pentru călătorii mai mult sau mai puţin cinefile, în decizia de a ajunge anul ăsta acolo au contat, fie şi puţin, relatările veneţiene ale predecesorului său. Le mulţumesc amândorura, iar lui Mihai îi doresc spor la scris, că de văzut, ştiu sigur că are ce vedea. Ca să fie clar: Mihai îmi scrie mie (de altfel veţi vedea asta din stilul de adresare), nu pentru blog, însă e suficient de amabil cât să-mi permită să deschid aceste scrisori şi pentru voi. Indolenţi sau ne, cum oţi fi...

Gata cu introducerea, let's go outside, in the sunshine...

«

Începutul de an m-a găsit într-o relație de abstinență cu filmele. Timpuri cinefil-depresive. Treptat cheful mi-a revenit, am revenit pe linia de plutire și apoi roata s-a învârtit pentru mine într-o direcție la care nu m-aș fi gândit acum un an: să organizez mici voiaje în jurul unor mari festivaluri de film.

De la Berlinale la Biennale, în orașul multi-insular-lacustru, de unde o să-ți scriu la sfârșitul fiecărei zile despre filmele pe care le văd. Oraș reprezentat cinematografic de la Luchino Visconti (Moarte la Veneția a fost filmat în Lido, movila înțesată de hoteluri Belle Epoque si vile chic unde se ține festivalul) până la Otar Iosseliani, ale cărui filme le ador. La atitudinea lui asupra vieții încerc să ader iar cu personajele sale îmi place să mă identific: un inginer ce face cale întoarsă din când în când din fața uzinei, în escapade cu final anticipat ce simulează libertatea. 

Și poți să te duci și la Veneția, într-o luni dimineață. 

Divaghez și nu e bine. Motor!

*

*  *

______________________________
 99 Homes (dir. Ramin Bahrani) 

______________________________

Trebuie să spun de la început pentru cei care nu știu că unul dintre deliciile acestui festival, în comparație cu altele, este proiecția de la 8 PM, de la PalaBiennale. Aici, în prețul unui bilet rulează unul după altul ambele filme din competiție din ziua respectivă. Double bill cãnd se lasă seara peste lagună. E cea mai convenabilă metodă de a vedea cât mai mult, iar relatãrile mele se vor concentra în principal pe filmele din competiția oficială. Mai adaug cã mai puțin de jumătate din proiecțiile din program sunt deschise și pentru public, iar eu nu sunt acreditat/sponsorizat/ecusonat. 

Debutul l-am făcut cu o feblețe de-a ta: Ramin Bahrani. Cineast cu o solidă şi discretă compasiune pentru semenii săi, creator - în filmele indie de început - a unei întregi galerii de marginali: nevoiași, imigranți, inimi cicatrizate și minți dărâmate ce încearcă să se ridice. Revenirea la suprafaţa trasparentă a vieţii nu e niciodată simplă, iar Bahrani respectă asta. Nu încearcă nici o secundă să o rezolve din condei. Praful și pulberea umanismului, atunci când bați covorul multiculturalismului. Oameni ai urbei X, cu slujbe în stradă ce tapetează ecranele de facebook ale ocnașilor de birou.

Red carpet Venice: Andrew Garfield / 99 Homes/foto: Mihai Cristea

Red carpet Venice: Echipa 99 Homes/foto: Mihai Cristea

Odată cu cooptarea starurilor în filmele mai din urmă (At Any Price, de ex.), atitudinea lui Bahrani faţă de creație și faţă de fauna umană sub observație s-a schimbat. Iar asta se vede și în acest 99 Homes, unde cele două straturi sociale (the white collar & Dorel-ul) ajung să interacționeze într-o poveste despre ascensiunea și decăderea unei specii ce fagocitează optim în vremuri de criză economică: rechinul imobiliar de nivel înalt, îmbogățit când restul lumii falimentează. 

Un astfel de afacerist vorace (Michael Shannon în rol de villain, de data asta fără prea multă încărcătură psihotică, emiţând butade a la Gordon Gekko: America does not bail out losers. America was built on bailing out the winners) acceptă în trupa sa de ciomăgari un țugurlan din construcții a cărui viață o distrusese inițial (Andrew Garfield, din ce în ce mai atent în a-și construi o carieră împletind apariţiile din blockbustere cu rolurile dramatice pentru auteur-i ca Bahrani şi mai nou Scorsese). Insul odată căzut e împins de disperare spre toate compromisurile abjecte, dar în timp ce urcă treptele arivismului și căpãtuirii începe să fie măcinat de criza de conștiință. 

E fascinantă cheia realistă de a expune (a se citi şi demasca) acest contact direct dintre omul lipsit de scrupule și omul normal ajuns pe buza prăpastiei, cel dintâi având de partea sa şi un întreg arsenal semilegal de a-şi duce planul malefic la îndeplinire (șantajul emoțional, cârdășia cu poliția și justiția corupte până în măduva oaselor, falsul în acte), încât la un moment dat te intrebi dacă totuşi avem de-a face cu the land of the free sau cu o ţară de prin estul Europei, roasă de anarhie. Din păcate, sfarşitul e rezolvat hollywoodian-moralizator, din pix. 

Jocul actoricesc este solid, montajul fluid, alert, de videoclip, însoţit în permanenţă, în fundal, de o muzică angoasantă (trebuie să vă imaginaţi că veţi auzi această scurgere sonoră aproape tot timpul, peste replicile personajelor). Să nu fiu înţeles greşit: 99 Homes e cel mai intens, mai visceral, mai dramatic film al său la zi, dar eu prefer versiunea Bahrani indie - Man Push Cart şi Goodbye, Solo - filme care au mai mult suflet. De unde şi senzaţia mea că acest culoar mainstream pe care a apucat-o acum pare inevitabil şi ireversibil.

_____________________________

 Anime nere (dir. Francesco Munzi) 

_____________________________

Măturisesc: până în clipa în care s-a anunţat selecţia nu auzisem de acest regizor. Între timp m-am documentat. Debutul, Saimir, l-am văzut şi e bun: realism italian în stil Loach, povestea maturizării unui adolescent albanez înconjurat de o lume de infractori. Al doilea lungmetraj, Il resto della notte, e greu de găsit, deci n-am reuşit să-l văd. Mi-au sărit în ochi, în schimb, numele actorilor români din distribuţie, inclusiv al Laurei Vasiliu, la primul ei film după 4-3-2. Parerile despre el sunt proaste, dar se întrezăreşte un tipar: se iau etnii prost vazute în ţara de adopţie (albanezi, români) şi se construieşte cinema social cu ei. Socialism cinematografic, dacă se poate zice aşa...

Al treilea lungmetraj, acest Anime nere, a avut premiera aseară. N-am verificat amănunţit, dar cred că e primul film italian care tratează subiectul Mafia în marile festivaluri, de la Gomorra lui Garrone încoace. Acolo era Mafia napoletană, aici e cea calabreză. Acolo era vorba în totalitate despre actori neprofesionişti (profesionişti, în schimb, într-ale crimei, unii dintre ei). Aici avem un melanj: profi şi non-profi. Abordarea şi estetica sunt însă total diferite. 

Garrone se ocupa de mecanismul fărădelegii punând sub lupă straturile de jos ale reţelei, pionii, găinarii. Munzi se orientează spre vârful piramidei, spre elita crimei. Redau cuvintele lui, care nu cred că au nevoie de traducere: 

„I miei personaggi sono colti, hanno studiato all'universita, non sono i gangster di camorra raffigurati spesso dal cinema, e gente molto camaleontica. 'Ndrangheta colletti bianchi e caprari convivono nella stessa persona. Il mio criterio di scelta di protagonisti e stato la lingua: dovevo mantenere il dialetto calabrese. Ho scelto attori professionisti con origini del Sud e attori non professionisti del luogo, tra autisti, manovali, muratori. Li abbiamo fatto incontrare e c'e stato uno scambio tra di loro: i professionisti con loro truchetti di recitazione, i non professionisti che portano la realta del posto. Alla fine, nemmeno io li distinguevo piu”.

Mie această instrumentare a zbaterilor unei famiglii mi s-a părut un eşec. În primul rând n-am înţeles alegerea estetică a regizorului: filmul arată foarte bine, cromatică suprasaturată, BMW-uri şi cefe groase printre stâni, în peisaje pastoral-păşuniste, dar dialogurile-s de o banalitate abisală. E o poveste comună, un film oarecare cu mafioţi ce nu chestionează nicio secundă mecanismele din spatele (mega)structurii. Încearcă în schimb să ne ia ochii cu împopoţonări stilistice. Obscenitate vizuală, nimic mai mult. Garrone ştia foarte bine ce face, Munzi rămâne la suprafaţă, la un nivel de diletant. N-am citit ce scriu alţii despre el, sper totuşi ca elogiile să nu fie umflate cu pompa şi să nu fie premiat exclusiv pe criterii extraestetice. Cam atât, că deja am scris un cearşaf despre un film care mi-a displăcut: demonstrativ, deloc subtil şi cu un final de-a dreptul debil.

*

*  *

Închei circular cu Visconti/Thomas Mann 

Aschenbach îşi spuse că a ajunge la Veneţia pe la gară e totuna cu a intra într-un palat printr-o uşă din dos şi că în oraşul cel mai neverosimil trebuia să ajungi nu altfel decât ca el, pe un vas, venind din largul mării.

Panseurile lui Gustav Aschenbach/alter-ego Mahler devin mult mai prozaice şi mai hâtre la un secol după. Ieşind pe uşa din faţă de la festival, am luat vaporetto, folosit aici pe post de transport urban în comun. Cazarea mea şi festivalul sunt pe insule diferite. Această călătorie venind din largul mării e azi standardizată şi electronizată cu cartelă. Şi în timp ce aşteptam ca jumătatea de oră pe vapor, în noapte, să treacă mai repede, mi-au trecut prin faţa ochilor patru buletine mioritice luate la puricat şi amendat de autorităţi. Aparţineau unor cetăţeni dotaţi cu acordeon. Datul în bărci cu bilet e pentru fraieri! 

Legănat de valuri şi de ce îmi vedeau ochii, am ajuns şi eu in miez de noapte în Veneția main(s)land, cea cu gondole, palazzi, porumbei şi puhoaie de turişti de care eu încerc să fug în fiecare zi, după-amiază, ca să ajung pe insula cu filme.

A domani! 

»

[text şi foto: Mihai Cristea]