Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 1 septembrie 2014

Venice 71, epistolar: Day 3 [Un Pacino horror şi o minunată revelaţie]

«
_________________________________
The Humbling (dir.: Barry Levinson)
_________________________________

Aoleu, păcatele mele! Nici nu ştiu cum să (mă) iau (de) ăsta. Aş pasa bucuros sarcina de a scrie despre el altcuiva. Filmul e o adaptare după o novella de Philip Roth, considerată unanim de critici drept cea mai proastă din opera lui. Eu am comandat-o s-o citesc ca bibliografie pregătitoare pentru festival, dar n-a ajuns în timp util. La cât de perplex m-a lăsat filmul, chiar o voi citi. Dar dacă aveţi chef să vă enervaţi, puteţi încerca Animal pe moarte de acelaşi autor, o altă scriere cu obsesii gerontofile care mie mi-a lăsat o impresie execrabilă acum câţiva ani buni.
Red carpet Venice: Al Pacino şi Barry Levinson la premiera The Humbling/foto: Mihai Cristea
Red carpet Venice: Al Pacino la premiera The Humbling/foto: Mihai Cristea
În film îl avem pe Al Pacino în rolul unui actor faimos decrepit, ce-şi pierde brusc talentul după ce-şi pierde echilibrul pe scenă. Urmează o sesiune de tratament psihiatric. La uşa lui apare Greta Gerwig, pe care actorul o ştie de când e copilă. Ea e lesbiană, dar e atât de atrasă de moşneag, încât ar trece în barca hetero. Oricum în mintea ei moşneagul nu-i moşneag, e ăla de care era îndrăgostită din fragedă pruncie. Deci cei doi încep o relaţie. Atracţia lor sexuală e la fel de percutantă ca o toxinfecţie alimentară. Ca să nu ne plictisim de atâta magnetism sexual fără sex consumat (ea face sex, dar nu cu el, ci lângă el, cu un vibrator), ne sunt introduse şi alte personaje auxiliare: o fostă de-a ei devenită între timp el (operaţie de schimbare de sex) şi o colegă de-a lui de la salonul de săriţi de pe fix, ajunsă în halul ăsta pe baza de deviaţii sexuale (fără detalii). 

Mai exista şi o zonă de reverii/fantezii/coşmaruri în capul lui, ce ţine tot de sexualitate şi psihiatrie la pachet. Partea cu actoria şi cum se transpune creierul unui actor în viaţa reală e slab dezvoltată. Am zis că n-am chef să scriu despre el, e o salata de măscări psihiatrice, o masturbare intelectuală a cărei noimă nu o înţeleg. Nici măcar nu ma hazardez să zic dacă e bun sau prost la cât de ciudat e. S-a râs în sală de câteva ori, dar nu era un râs sănătos. The Humbling e mai mult ciudat decât prost. Manglehorn e mai mult prost decât ciudat. Aşa s-a prezentat Al Pacino la Veneţia.
_______________________________
The Cut (dir.: Fatih Akin)
_______________________________

Tahar Rahim şi Fatih Akin pe covorul roşu (imagine via gettyimages.com)
În momentul în care s-a anunţat selecţia, mi-am dorit să prind filmele a trei regizori: Joshua Oppenheimer (The Look of Silence, companionul bubuitorului The Act of Killing, no.1 meu personal dintre filmele de anul trecut), Roy Andersson (după mulţi ani cu un nou lungmetraj) şi Fatih Akin. Pentru Oppenheimer am sosit cu o zi prea târziu, pentru Andersson plec cu o zi prea devreme, dar pe Akin l-am prins în interval. Am eu noroc cu turcii anul ăsta! 

The Cut e un film care n-o să-i facă prea fericiţi pe turci. De fapt, nu va fi niciodată proiectat în Turcia din cauza subiectului tabu pentru ei, dur(eros) pentru restul umanităţii: genocidul comis de otomani asupra armenilor în primul război mondial. Timp de câţiva ani, peste un milion de armeni a fost masacrat sistematic într-un Holocaust mult mai puţin popularizat decât cel nazist, dar la fel de crunt. Sublima Carte a şoaptelor scrisă de Varujan Vosganian, frisonant-morbidul album Defixiones, Will and Testament al Diamandei Galas sau Watchers of the Sky, documentarul proiectat anul acesta la One World Romania, sunt exemple care tratează magistral acest subiect (aş adăuga, cu permisiunea lui Mihai, şi Ararat, filmul lui Egoyan de la începutul anilor 2000, care reia multi-unghiular evenimentul, e drept, într-o ramă cam însiropată - s.m.).

Şi o fac, cel puţin primele trei menţionate, cu o forţă intelectuală net superioară şi mult mai acaparantă decât producţia lui Akin. Filmul începe abrupt, cu o expunere a genocidului din deşert întinsă pe durata a zeci de minute. Sunt secvenţe greu de suportat, dar ele reprezintă şi cea mai bună parte din tot asamblajul. Când acest coşmar ajunge la capăt, filmul o ia la vale din punctul meu de vedere, transformându-se, din nefericire, în ceva de-a dreptul dubios. Unicul supravieţuitor al unui grup prigonit (Tahar Rahim, aici în ipostaza de a defila două ore prin cadru fără să scoată o vorbă) porneşte într-o odisee a regăsirii familiei pierdute, ce-l poartă pe cel lipsit de grai în ţări, limbi, culturi şi decoruri care de care mai variate: din Orientul Mijlociu în Cuba, de acolo în America şi tot aşa. 

Nu trebuie să fii un devorator de arthouse pe pâine ca să înţelegi/simţi că totul devine încet-încet o peltea şi că aşa o va ţine până la final: film de aventuri pentru publicul larg cu o poveste previzibilă de la A la Z. Plus un happy end în manieră hollywood-iană (nu că ăsta e un păcat capital, dar la ce bun?). În cel mai fericit caz poate fi asimilat unei guilty pleasure bibilite peisagistic, în cel mai rău caz e un soap opera transcontinental-megalomanic. Ambiţios ca producţie, dar fără ţinte înalte. Să te foloseşti de tragismul unui genocid pentru a livra un adventure movie zaharisit mi se pare cam puţin şi nu sunt sigur că locul lui e într-un festival de acest calibru. Îl văd îndreptăţit la un succes de box office (căci pentru asta a fost croit), dar nu la premii într-un festival de rangul Mostrei! Dacă-l mai are, fireşte. Sau vrea să şi-l păstreze.
____________________________________
Hungry Hearts (dir.: Saverio Costanzo)
____________________________________

- publicity still from Hungry Hearts -
N-am noroc la nordici, în schimb bifez toţi băştinaşii trimisi în competiţie. Iar de data asta e vorba de o revelaţie. Îndragosteala iniţială dintre el (Adam Driver) şi ea (Alba Rohrwacher) se transformă într-un carusel ireversibil al psihozei în cuplu odată cu problemele generate de apariţia copilului. El e vocea raţiunii în cuplu, ea e partea întunecată, iraţională, dictată de teorii aberante despre conexiunea omului cu cosmosul. One hell of a woman under the influence aş putea zice! Creşterea unui copil când două personalităţi de asemenea factură se ciocnesc dă naştere unei spirale coşmareşti de o intensitate viscerală. Şocul a dat cu mine de toţi pereţii. Şi bine a făcut!, acestea sunt motivele fundamentale pentru care merg la cinema.

Filme cu cupluri în disoluţie care o iau pe mirişte în cel mai psihotic mod cu putinţă s-au mai făcut (A Woman Under the Influence - Cassavettes, Rosemary's Baby - Polanski, Possession - Zulawski), iar acest Hungry Hearts nu face altceva decât să întregească galeria. Predecesorii sunt la un nivel înalt, dar pe mine filmul ăsta m-a impresionat, mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am văzut şi le ţin pumnii celor doi pentru premiile de interpretare. Sunt actori până în măduva oaselor. Pe culoarul lui, concurenţa e acerbă (Michael Keaton, Al Pacino, Tahar Rahim, Viggo Mortensen, pe care îl văd azi), pe culoarul ei e, atât cât am bifat eu, inexistentă. Nu ştiu cum l-au perceput criticii, dar eu mi-am găsit preferatul. Iepurele a sărit de unde mă aşteptam cel mai puţin. 

Şi încă ceva, o senzaţie greu de pus în cuvinte: această PalaBiennale e un fel de baracă. Pereţii sunt foarte subţiri în raport cu acustica de afară. Şi cum a plouat torenţial şi au bubuit tunetele ca la potop, totul se auzea în sală. A fost ca un soundtrack suplimentar venit de sus pentru film. Drumul până acasă a fost haotic, anarhie, rock'n'roll cu zeci de minute sub ploaie aşteptând autobuzul, cu îmbrânceli la vapor, cu bolboroci pe canal şi cu alergări pe străduţele labirintice. Noroc că eram deja de trei zile aici şi stiam traseul optim. 

Consideraţie de final: după ce am văzut Die Frau des Polizisten, la TIFF, sunt convins că Philip Gröning (membru în juriu) ar vota cu două mâini Hungry Hearts.
» 
[text + 2 foto: Mihai Cristea]