Screenshots from The Onion Field (dir. Harold Becker/1979)
The Onion Field înseamnă, pe lângă debutul în cinema pentru Ted Danson, şi primul titlu important din filmografia lui Harold Becker, regizor american ce avea să atingă vârful carierei peste un deceniu, cu Sea of Love şi City Hall, ambele cu Pacino primadonă. Nu-i de colea nici amănuntul, motiv pentru care-l şi menţionez, că la începuturile sale (1967), Becker a făcut un scurtmetraj documentar intitulat Sighet, Sighet, în care rememorează alături de Elie Wiesel perioada de detenţie a acestuia în respectivul penitenciar, în timpul regimului nazist.
Deocamdată suntem în '79 şi ne ocupăm de un film finanţat din surse independente, iar asta fiindcă scenaristul Joseph Wambaugh, autor al cărţii ce consemnează întâmplări întinse pe durata a trei decenii (asasinarea unui poliţist + ancheta şi procesele subsecvente) al căror martor direct a fost ca angajat al Poliţiei, a dorit cu tot dinadinsul să evite măcelăria instituţionalizată a studiourilor. Avea deja un precedent în acest sens - The Choirboys (dir. R. Aldrich/1977) - pe genericul căruia nici n-a mai apărut, la cerere, din cauza divergenţelor masive cu producătorii.
Independenţa asta se traduce nu doar prin încheierea producţiei cu opt luni mai târziu faţă de graficul iniţial, ci şi în respectarea unor indicatori de calitate precum construcţia personajelor şi dialogurile, conexate într-o logică epică gândită în paradigmă derivativă. Cu alte cuvinte, replicile personajelor sunt extensii fireşti ale fişei lor de identitate, nicidecum brizbrizuri sau arabescuri care să le mascheze sărăcia structurală. De altfel, realismul socio-locutor este principalul atu al filmului, apropiat din perspectiva asta de serialul-cult The Wire, best tv series ever, la baza căruia stau tot experienţele nemediate, directe, extrase fără anestezie şi lirisme din chiar inima sistemului de către un ins care le-a trăit acolo, in nuce.
E genul de habitat-mănuşă pentru James Woods care, în rolul unui delincvent compulsiv, venal şi inteligent deopotrivă, rupe eminamente lanţul. De o ticăloşie fără margini, amoral şi crud, personajul interpretat de el poate intra oricând în liga universală a răilor abominabili, ceva de genul Scum of the Earth - All Stars. Bine, bine, sunt de acord că şi partitura din Casino se încadrează aici, dar e păcat să nu aveţi primul termen al comparaţiei. Fie şi numai pentru atât, însă oricum e mai mult de-atât, şi The Onion Field tot merită investiţia de timp. Speaking of leagues (of their own): dacă ar fi să fac un top 100 al celor mai bune filme de care nu aţi auzit, crime thriller-ul de faţă ar fi în jumătatea superioară. Ca să ştiţi!
P.S.1: Tot ca side note, Harold Becker semnează şi regia videoclipului Crazy For You, hit al (pri)Madonnei din anii '80, inclus în coloana sonoră a unui film de-al său (mai puţin reuşit), Vision Quest!
P.S.2: Dacă tot v-am zis de debutul lui Danson, atunci aflaţi că în ce-l priveşte pe Woods acesta s-a consemnat în The Gambler (dir. Karel Reisz/1974), un alt pure gem cu care e foarte posibil să nu vă fi intersectat vreodată. Rolul e de mică întindere şi oarecum nesemnificativ: un funcţionar bancar cam astuţios ce-i provoacă o criză de nervi gambler-ului James Caan.
Deocamdată suntem în '79 şi ne ocupăm de un film finanţat din surse independente, iar asta fiindcă scenaristul Joseph Wambaugh, autor al cărţii ce consemnează întâmplări întinse pe durata a trei decenii (asasinarea unui poliţist + ancheta şi procesele subsecvente) al căror martor direct a fost ca angajat al Poliţiei, a dorit cu tot dinadinsul să evite măcelăria instituţionalizată a studiourilor. Avea deja un precedent în acest sens - The Choirboys (dir. R. Aldrich/1977) - pe genericul căruia nici n-a mai apărut, la cerere, din cauza divergenţelor masive cu producătorii.
Independenţa asta se traduce nu doar prin încheierea producţiei cu opt luni mai târziu faţă de graficul iniţial, ci şi în respectarea unor indicatori de calitate precum construcţia personajelor şi dialogurile, conexate într-o logică epică gândită în paradigmă derivativă. Cu alte cuvinte, replicile personajelor sunt extensii fireşti ale fişei lor de identitate, nicidecum brizbrizuri sau arabescuri care să le mascheze sărăcia structurală. De altfel, realismul socio-locutor este principalul atu al filmului, apropiat din perspectiva asta de serialul-cult The Wire, best tv series ever, la baza căruia stau tot experienţele nemediate, directe, extrase fără anestezie şi lirisme din chiar inima sistemului de către un ins care le-a trăit acolo, in nuce.
E genul de habitat-mănuşă pentru James Woods care, în rolul unui delincvent compulsiv, venal şi inteligent deopotrivă, rupe eminamente lanţul. De o ticăloşie fără margini, amoral şi crud, personajul interpretat de el poate intra oricând în liga universală a răilor abominabili, ceva de genul Scum of the Earth - All Stars. Bine, bine, sunt de acord că şi partitura din Casino se încadrează aici, dar e păcat să nu aveţi primul termen al comparaţiei. Fie şi numai pentru atât, însă oricum e mai mult de-atât, şi The Onion Field tot merită investiţia de timp. Speaking of leagues (of their own): dacă ar fi să fac un top 100 al celor mai bune filme de care nu aţi auzit, crime thriller-ul de faţă ar fi în jumătatea superioară. Ca să ştiţi!
P.S.1: Tot ca side note, Harold Becker semnează şi regia videoclipului Crazy For You, hit al (pri)Madonnei din anii '80, inclus în coloana sonoră a unui film de-al său (mai puţin reuşit), Vision Quest!
P.S.2: Dacă tot v-am zis de debutul lui Danson, atunci aflaţi că în ce-l priveşte pe Woods acesta s-a consemnat în The Gambler (dir. Karel Reisz/1974), un alt pure gem cu care e foarte posibil să nu vă fi intersectat vreodată. Rolul e de mică întindere şi oarecum nesemnificativ: un funcţionar bancar cam astuţios ce-i provoacă o criză de nervi gambler-ului James Caan.