«Dacă ar fi să caut un fir de legătură pentru cele trei filme văzute în ultima mea zi la Veneţia, răspunsul ar veni dinspre literatură. Am văzut filmul-biografie al unui mare poet romantic italian din secolul 19, un film făcut după nuvela unui scriitor francez existenţialist din secolul 20 şi altul în care rolul principal e deţinut de un scriitor francez în vogă în secolul 21. Să le luăm pe rând, în ordinea cronologică a vizionării.
_______________________________________________________
Near Death Experience (dir.: Gustave Kervern şi Benoît Delépine)
_______________________________________________________
E singurul lungmetraj bifat de mine în secţiunea Orizzonti (în sala Darsena, restaurată anul acesta). Credeți-mă că e cea mai frumoasă sală a festivalului, chiar dacă nu i se face onoarea de a avea cele mai strălucitoare filme. Dar o secțiune paralelă are rolul de a scoate la iveală producțiile mai îndrăznețe, non-conformiste, experimentale. Cum e și cazul acestui film.
Long time no see, Mr. Houellebecq!
Ultimul film cu Houellebecq îl văzusem la TIFF acum trei luni. Prima oară când l-am văzut pe H. în carne şi oase a fost acum trei ani (la Bookfest). Ei bine, acum am avut ocazia să urmăresc un nou film cu el, iar el era prezent în sală. Am spus că nu cred că o să mai văd vreo vedetă pe viu, dar și Houellebecq e o vedetă... Culturală. Iar dacă aș fi avut mai multă prezență de spirit, aș fi prins și echipa de la Nymph()maniac (Uma Thurman, Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård) venită să lanseze varianta director‘s cut în aceeași sală, după acest film. La ieșirea din sălile de cinema e o plajă foarte frumoasă prin apropiere. M-a furat peisajul, cum se zice.
Filmul de față e de cu totul altă factură stilistică decât L'enlèvement de Michel Houellebecq (care are o structură convențională prin comparație), dar sentimentul de farsă persistă și în acest caz. Tras în digital, cu o cameră ce lasă senzația unor imagini capturate de un amator, filmul e un one man show, personajul interpretat de scriitor hălăduind most of the time de unul singur printr-o pădure. Interacțiunea cu alți oameni e rară, fugitivă și lipsită de relevanță. Ceea ce vedem sunt niște acțiuni bizare și un flux de gânduri suicidare, transpuse într-un obiect cinematografic greu de cuantificat.
Plotul e minimal: un funcționar (Paul, dar putem să îl asociem cu un alter ego al scriitorului) e blazat, cam sătul de viață și de conversații cu cei din jurul lui (colegii de birou, familie etc.). Pironit acasă în fața televizorului, aude o poveste pe care am trăit-o și eu în Asia. Cultura superstiției din acea zonă face ca în clădirile înalte oamenii să evite orice contact cu etajul 13, care rămîne pustiu. Ba uneori am văzut că se renunță total la existența acestui etaj. Lifturile au un afișaj de tip 11,12,14. În următoarea secvență, într-o zi de vineri 13, Paul pornește la drum. Numai el știe unde. Își ia bicicleta și dă-i pedale până-n munți. După o vreme, îşi abandonează vehiculul pe marginea drumului, își aruncă banii, cheile și tot ce mai are asupra sa și intră în pădure, de unde nu mai iese până la sfârșitul filmului.
Cum se susține o astfel de construcție cinematografică de aici încolo, vreme de o oră, cu un omuleț apatic, carismatic ca o cizmă, singur într-o pădure, încercând să-si pună capăt zilelor (adunând o grămadă de pietre mai mari și luându-și rămas bun de la soție și două grămezi mai mici, vorbind cu copiii)? Destul de bine, zic eu. Filmul reușește să mențină treaz interesul printr-un amestec de umor fin, negru (după o tentativă eșuată, crede că vorbește cu moartea sub forma unui glas de femeie, dar surpriză! - „Sunt doar eu, Endorphine”), reflecții despre iubire, îmbătrânire, melancolie, progresul spiritual al omului în epoca tehnologizată și cretinisme făra niciun sens. Delicios cum poți să strângi la un loc Baudelaire, Black Sabbath, Schubert, pornografia și ciclismul în scene cu un singur personaj.
Se va sinucide sau nu, asta rămâne de văzut la cinema.
Deja sunt curios dacă acest film va fi adus anul viitor la TIFF. E un OZN! Cel adus anul ăsta pare mainstream pe lângă Near Death Experience. Mi-au plăcut amândouă destul de mult.
________________________________
Il Giovane favoloso (dir.: Mario Martone)
____________________________________
Am zis că o să bifez toți localnicii din competiția oficială? Am zis! Mario Martone e ultimul din listă și era cel mai așteptat dintre cei trei, din ce am frunzărit prin presa locală. Subiectul pare periferic pentru cineva dîn afara cercului de inițiați în cultura italiană, dar de mare importanță în Italia: un biopic despre Giacomo Leopardi, considerat cel mai mare poet local de la Dante încoace și un intelectual venerat până la sanctificare. În ciuda celebrităţii, viaţa sa personală e plină de umbre şi mister. Martone încearcă să facă lumină, fiind vorba de un film biografic ce acoperă viața scriitorului din tinerețe până la moarte.
Leopardi văzut de Martone ni se înfățișează ca o sumă de contradicții. Ca orice geniu, aș zice. Bolnăvicios încă de tânăr și ajuns cocoșat la bătrânețe, spirit studios de o erudiție fantastică, produsul unei educații spartane primite în familie cuplată cu cea intelectuală venită pe filieră religioasă. Corespondența și întâlnirea față în față cu Pietro Giordani, un alt intelectual al vremii, mai bătrân ca el, produce și primul declic dramatic: rebeliunea față de familie și faţă de sistemul educațional care l-a format, fuga de acasă și transformarea într-un liberal, un ins cu concepții inovatoare pentru timprile în care trăia. Contradicțiile continuă pe mai multe planuri: e un monden timid. Un om capabil de prietenie sinceră și de intrigi subtile în egală măsură. Iubește o femeie de la distanță (Anna Mouglalis, ravisantă!) - ea e muza căreia îi dedică cele mai frumoase versuri (din postura de virgin) -, dar în același timp urzește să-și trimită cel mai bun prieten în patul ei. Un om ce poartă o vizibilă suferință (fizică, sentimentală), dar care dă dovadă și de luciditate și virulență în polemicile intelectuale.
Din punct de vedere stilistic, filmul emană calofilie în sensul bun al cuvântului. Arată minunat, cizelat ca la carte (responsabil pentru acest lucru e DoP-ul Renato Berta care a mai lucrat cu Rohmer, Chabrol și Malle). Martone a primit acordul de la urmașii lui Leopardi să filmeze prima parte a vieții lui în casa originală din Recanati. Pentru iubitorii de Italia acest film o să fie o delectare. Peregrinările poetului au loc prin Florența, Napoli și, în final, Roma, iar în faţa ochilor avem o Italie clasică și grandioasă. Din punct de vedere dramatic, filmul curge domol, fără contrapuncte explozive, ceea ce nu îl face prea atractiv pentru o eventuală exploatare comercială. Sunt destul de sceptic că va fi adus la noi. Nu-l văd proiectat în mall-uri sau pe scară largă în cinematografe.
Din punct de vedere actoricesc, n-am competențe să judec prestația lui Elio Germano („l’attore piu potente, curioso e versatile del cinema italiano”, dacă e să dăm crezare fanzinului festivalului) şi nici nu cunoșteam viața și opera lui Leopardi până la acest film ca să am un punct de reper. Ar mai fi ceva: știu că filmul e un limbaj universal, dar aici limba joacă un rol esențial. Corespondența cu Giordani, poemele presărate de-a lungul filmului, inclusiv finalul sub forma unui poem sunt redate în voiceover. E foarte greu să transpui poezia pe peliculă, cred. Dar fericit e cel care deține cunoștințe de italiană de nivel înalt, căci va simți acest film mult mai aproape. Aplauzele din PalaBiennale au fost furtunoase și prelungite, cum n-am mai văzut la altă proiecţie. Cronicarii locali din revista festivalului au sărit imediat a doua zi cu note mari. Luciditatea trebuie menținută, zic eu. E normal ca entuziasmul să fie exagerat, e un film important de-al lor. E ca și cum cineva ar face un film decent la noi despre Eminescu. Mie mi-a plăcut moderat. Nu e un film excepțional, totuşi.
Trebuie să văd și corespondentul teuton al acestui film, Die geliebten Schwestern, cel despre viața lui Schiller, proiectat anul ăsta în competiția de la Berlin. L-am pierdut de trei ori până acum din motive de nepotrivire orară: la Berlin, la Cluj și la retrospectiva TIFF din București.
_________________________________
Loin des hommes (dir.: David Oelhoffen)
_____________________________________
Am avut parte în acest festival de câteva filme eye candy: Anime nere, The Cut, Il Giovane favoloso. Toate arată foarte bine, dar cu rezultate valorice diferite. Ultimul film prins la Veneția, Loin des hommes, întregește această colecție. Impregnat cu peisajele din deșertul nord-african, lungmetrajul în speţă este o adaptare literară (din nou!) după o povestire de Albert Camus, Oaspetele.
Tematic, aș spune că e filmul unor vremuri ce nu mai au răbdare. Daru (Viggo Mortensen), un spaniol asociat cu autoritățile coloniale franceze, trăiește o viață solitară în Algeria rurală ca învățător într-o școală pe care o gosopodărește de unul singur. Tihna zilnică îi este tulburată când la poartă îi este livrat un algerian fugar (Reda Kateb), autor al unei crime în satul de origine, pe care Daru se hotărăște să-l ajute să-l scape după ce-i află povestea și justificările. Din acest moment, totul se transformă într-un road movie oriental pe fundalul istoric al începutului războiului de independență din Algeria, unde cele două tabere - puterea colonială și rebelii naționaliști - aruncă țara în haos. Bineînțeles, ciocnirile sunt violente, moartea e presărătă peste tot, dar filmul scoate în evidență schimbarea percepției umane după instalarea războiului.
Daru nu e francez. El locuieşte în această țară din copilărie, își vede de treaba lui cu educația unor copii, dar prietenii lui algerieni, acum în război, îl văd deja altfel. Războiul radicalizează viziunile: ieri eram prieteni, azi te pot ucide dacă situația o cere. De partea cealaltă, colonialiștii nu sunt cu nimic mai civilizator înfățișați: ucid fără milă pentru a-şi păstra poziția și influența intacte. Prin legătura lor personală, Daru și algerianul devin figurile cele mai umane, deși e tot una ce poate exploda oricând, de tip paznic/prizonier.
Dacă Tahar Rahim era pus să joace în The Cut, în deșert, fără să scoată un cuvânt, rolul lui Viggo Mortensen presupune versatilitate lingvistică, vorbind în franceză, arabă și spaniolă. Prestația lui de om idealist în momentul de față, dar cu un trecut militar, de om dur, e convingătoare. Cum spuneam, Loin des hommes arată splendid, e acompaniat de o coloană sonoră compusă de Nick Cave și a fost o experiență destul de plăcută, fără a fi memorabilă. Un film bun(icel).
Long time no see, Mr. Houellebecq!
Ultimul film cu Houellebecq îl văzusem la TIFF acum trei luni. Prima oară când l-am văzut pe H. în carne şi oase a fost acum trei ani (la Bookfest). Ei bine, acum am avut ocazia să urmăresc un nou film cu el, iar el era prezent în sală. Am spus că nu cred că o să mai văd vreo vedetă pe viu, dar și Houellebecq e o vedetă... Culturală. Iar dacă aș fi avut mai multă prezență de spirit, aș fi prins și echipa de la Nymph()maniac (Uma Thurman, Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård) venită să lanseze varianta director‘s cut în aceeași sală, după acest film. La ieșirea din sălile de cinema e o plajă foarte frumoasă prin apropiere. M-a furat peisajul, cum se zice.
Filmul de față e de cu totul altă factură stilistică decât L'enlèvement de Michel Houellebecq (care are o structură convențională prin comparație), dar sentimentul de farsă persistă și în acest caz. Tras în digital, cu o cameră ce lasă senzația unor imagini capturate de un amator, filmul e un one man show, personajul interpretat de scriitor hălăduind most of the time de unul singur printr-o pădure. Interacțiunea cu alți oameni e rară, fugitivă și lipsită de relevanță. Ceea ce vedem sunt niște acțiuni bizare și un flux de gânduri suicidare, transpuse într-un obiect cinematografic greu de cuantificat.
Plotul e minimal: un funcționar (Paul, dar putem să îl asociem cu un alter ego al scriitorului) e blazat, cam sătul de viață și de conversații cu cei din jurul lui (colegii de birou, familie etc.). Pironit acasă în fața televizorului, aude o poveste pe care am trăit-o și eu în Asia. Cultura superstiției din acea zonă face ca în clădirile înalte oamenii să evite orice contact cu etajul 13, care rămîne pustiu. Ba uneori am văzut că se renunță total la existența acestui etaj. Lifturile au un afișaj de tip 11,12,14. În următoarea secvență, într-o zi de vineri 13, Paul pornește la drum. Numai el știe unde. Își ia bicicleta și dă-i pedale până-n munți. După o vreme, îşi abandonează vehiculul pe marginea drumului, își aruncă banii, cheile și tot ce mai are asupra sa și intră în pădure, de unde nu mai iese până la sfârșitul filmului.
Cum se susține o astfel de construcție cinematografică de aici încolo, vreme de o oră, cu un omuleț apatic, carismatic ca o cizmă, singur într-o pădure, încercând să-si pună capăt zilelor (adunând o grămadă de pietre mai mari și luându-și rămas bun de la soție și două grămezi mai mici, vorbind cu copiii)? Destul de bine, zic eu. Filmul reușește să mențină treaz interesul printr-un amestec de umor fin, negru (după o tentativă eșuată, crede că vorbește cu moartea sub forma unui glas de femeie, dar surpriză! - „Sunt doar eu, Endorphine”), reflecții despre iubire, îmbătrânire, melancolie, progresul spiritual al omului în epoca tehnologizată și cretinisme făra niciun sens. Delicios cum poți să strângi la un loc Baudelaire, Black Sabbath, Schubert, pornografia și ciclismul în scene cu un singur personaj.
Se va sinucide sau nu, asta rămâne de văzut la cinema.
Deja sunt curios dacă acest film va fi adus anul viitor la TIFF. E un OZN! Cel adus anul ăsta pare mainstream pe lângă Near Death Experience. Mi-au plăcut amândouă destul de mult.
________________________________
Il Giovane favoloso (dir.: Mario Martone)
____________________________________
Am zis că o să bifez toți localnicii din competiția oficială? Am zis! Mario Martone e ultimul din listă și era cel mai așteptat dintre cei trei, din ce am frunzărit prin presa locală. Subiectul pare periferic pentru cineva dîn afara cercului de inițiați în cultura italiană, dar de mare importanță în Italia: un biopic despre Giacomo Leopardi, considerat cel mai mare poet local de la Dante încoace și un intelectual venerat până la sanctificare. În ciuda celebrităţii, viaţa sa personală e plină de umbre şi mister. Martone încearcă să facă lumină, fiind vorba de un film biografic ce acoperă viața scriitorului din tinerețe până la moarte.
Leopardi văzut de Martone ni se înfățișează ca o sumă de contradicții. Ca orice geniu, aș zice. Bolnăvicios încă de tânăr și ajuns cocoșat la bătrânețe, spirit studios de o erudiție fantastică, produsul unei educații spartane primite în familie cuplată cu cea intelectuală venită pe filieră religioasă. Corespondența și întâlnirea față în față cu Pietro Giordani, un alt intelectual al vremii, mai bătrân ca el, produce și primul declic dramatic: rebeliunea față de familie și faţă de sistemul educațional care l-a format, fuga de acasă și transformarea într-un liberal, un ins cu concepții inovatoare pentru timprile în care trăia. Contradicțiile continuă pe mai multe planuri: e un monden timid. Un om capabil de prietenie sinceră și de intrigi subtile în egală măsură. Iubește o femeie de la distanță (Anna Mouglalis, ravisantă!) - ea e muza căreia îi dedică cele mai frumoase versuri (din postura de virgin) -, dar în același timp urzește să-și trimită cel mai bun prieten în patul ei. Un om ce poartă o vizibilă suferință (fizică, sentimentală), dar care dă dovadă și de luciditate și virulență în polemicile intelectuale.
Din punct de vedere stilistic, filmul emană calofilie în sensul bun al cuvântului. Arată minunat, cizelat ca la carte (responsabil pentru acest lucru e DoP-ul Renato Berta care a mai lucrat cu Rohmer, Chabrol și Malle). Martone a primit acordul de la urmașii lui Leopardi să filmeze prima parte a vieții lui în casa originală din Recanati. Pentru iubitorii de Italia acest film o să fie o delectare. Peregrinările poetului au loc prin Florența, Napoli și, în final, Roma, iar în faţa ochilor avem o Italie clasică și grandioasă. Din punct de vedere dramatic, filmul curge domol, fără contrapuncte explozive, ceea ce nu îl face prea atractiv pentru o eventuală exploatare comercială. Sunt destul de sceptic că va fi adus la noi. Nu-l văd proiectat în mall-uri sau pe scară largă în cinematografe.
Din punct de vedere actoricesc, n-am competențe să judec prestația lui Elio Germano („l’attore piu potente, curioso e versatile del cinema italiano”, dacă e să dăm crezare fanzinului festivalului) şi nici nu cunoșteam viața și opera lui Leopardi până la acest film ca să am un punct de reper. Ar mai fi ceva: știu că filmul e un limbaj universal, dar aici limba joacă un rol esențial. Corespondența cu Giordani, poemele presărate de-a lungul filmului, inclusiv finalul sub forma unui poem sunt redate în voiceover. E foarte greu să transpui poezia pe peliculă, cred. Dar fericit e cel care deține cunoștințe de italiană de nivel înalt, căci va simți acest film mult mai aproape. Aplauzele din PalaBiennale au fost furtunoase și prelungite, cum n-am mai văzut la altă proiecţie. Cronicarii locali din revista festivalului au sărit imediat a doua zi cu note mari. Luciditatea trebuie menținută, zic eu. E normal ca entuziasmul să fie exagerat, e un film important de-al lor. E ca și cum cineva ar face un film decent la noi despre Eminescu. Mie mi-a plăcut moderat. Nu e un film excepțional, totuşi.
Trebuie să văd și corespondentul teuton al acestui film, Die geliebten Schwestern, cel despre viața lui Schiller, proiectat anul ăsta în competiția de la Berlin. L-am pierdut de trei ori până acum din motive de nepotrivire orară: la Berlin, la Cluj și la retrospectiva TIFF din București.
_________________________________
Loin des hommes (dir.: David Oelhoffen)
_____________________________________
Am avut parte în acest festival de câteva filme eye candy: Anime nere, The Cut, Il Giovane favoloso. Toate arată foarte bine, dar cu rezultate valorice diferite. Ultimul film prins la Veneția, Loin des hommes, întregește această colecție. Impregnat cu peisajele din deșertul nord-african, lungmetrajul în speţă este o adaptare literară (din nou!) după o povestire de Albert Camus, Oaspetele.
Tematic, aș spune că e filmul unor vremuri ce nu mai au răbdare. Daru (Viggo Mortensen), un spaniol asociat cu autoritățile coloniale franceze, trăiește o viață solitară în Algeria rurală ca învățător într-o școală pe care o gosopodărește de unul singur. Tihna zilnică îi este tulburată când la poartă îi este livrat un algerian fugar (Reda Kateb), autor al unei crime în satul de origine, pe care Daru se hotărăște să-l ajute să-l scape după ce-i află povestea și justificările. Din acest moment, totul se transformă într-un road movie oriental pe fundalul istoric al începutului războiului de independență din Algeria, unde cele două tabere - puterea colonială și rebelii naționaliști - aruncă țara în haos. Bineînțeles, ciocnirile sunt violente, moartea e presărătă peste tot, dar filmul scoate în evidență schimbarea percepției umane după instalarea războiului.
Daru nu e francez. El locuieşte în această țară din copilărie, își vede de treaba lui cu educația unor copii, dar prietenii lui algerieni, acum în război, îl văd deja altfel. Războiul radicalizează viziunile: ieri eram prieteni, azi te pot ucide dacă situația o cere. De partea cealaltă, colonialiștii nu sunt cu nimic mai civilizator înfățișați: ucid fără milă pentru a-şi păstra poziția și influența intacte. Prin legătura lor personală, Daru și algerianul devin figurile cele mai umane, deși e tot una ce poate exploda oricând, de tip paznic/prizonier.
Dacă Tahar Rahim era pus să joace în The Cut, în deșert, fără să scoată un cuvânt, rolul lui Viggo Mortensen presupune versatilitate lingvistică, vorbind în franceză, arabă și spaniolă. Prestația lui de om idealist în momentul de față, dar cu un trecut militar, de om dur, e convingătoare. Cum spuneam, Loin des hommes arată splendid, e acompaniat de o coloană sonoră compusă de Nick Cave și a fost o experiență destul de plăcută, fără a fi memorabilă. Un film bun(icel).
»[text şi din nou foto: Mihai Cristea]