Mihai Cristea, globe-trotter cinefil, pe care-l ştiţi sau ar trebui să-l ştiţi (mă refer la cititorii-veterani ai acestui blog) de aici, de-aici sau de-aici, revine în peisaj şi revine în forţă cu o relatare consistentă de la TIFF. Iată că, aşa cum spuneam şi pe facebook, cu puţin noroc am acoperit absenţa motivată a Dianei (plecată la un festival de teatru, la Timişoara, căci teatrul este prima ei febleţe, iar eu respect chestiile astea!), însă ea se va întoarce mâine cu ultimul episod din corespondenţele începute săptămâna trecută. Rămâne şi Mihai, perspectiva multifaţetată nu strică niciodată, care nu a mai apucat să scrie şi despre Black Coal, Thin Ice, dar a reuşit să creioneze o concludentă avanpremieră a filmului-eveniment ce va închide, în această seară, ediţia curentă a TIFF-ului: Boyhood de Richard Linklater.
*** *** *** *** ***
«
«
Viva la libertà (dir. Roberto Andò/2013)
Toni Servillo, la oră de siestă de weekend, delectându-ne cu o partitură dintr-o piesă fără prea multe pretenții. Pentru el m-am dus la filmul ăsta care ar trebui bifat ca desert de toți fanii lui Sorrentino. Și știu că nu-s puțini! Într-un film mediocru, sclipirile vin din auto-parodiere. Am simțit prin mici străfulgerări că se ia singur peste picior cu un deliciu nedisimulat, cu sau fără voia regizorului, habar n-am cum fucționează referențialitatea într-un astfel de caz, punctând în cheie bășcălioasă cam tot ce a făcut memorabil.
Toni Servillo, la oră de siestă de weekend, delectându-ne cu o partitură dintr-o piesă fără prea multe pretenții. Pentru el m-am dus la filmul ăsta care ar trebui bifat ca desert de toți fanii lui Sorrentino. Și știu că nu-s puțini! Într-un film mediocru, sclipirile vin din auto-parodiere. Am simțit prin mici străfulgerări că se ia singur peste picior cu un deliciu nedisimulat, cu sau fără voia regizorului, habar n-am cum fucționează referențialitatea într-un astfel de caz, punctând în cheie bășcălioasă cam tot ce a făcut memorabil.
Mersul grav din Il divo e transformat într-un gag prin maimuțăreală bruscă, scena de dans din La grande bellezza e teleportată într-un spital de nebuni, helanca pe gât din Le conseguenze dell amore e purtată tot de un fugar de propriul trecut, aici el - impecabilul șarmant din La grande bellezza - e încasator de punch lines din partea unei copile („Tu şi sexul nu vă înțelegeți foarte bine”), există și o scenă cu nuditate feminină la piscină, cu sens deturnat însă. Motivul principal pentru a vedea Viva la libertà îl constituie tocmai aceste mici incostanti sprazzi di bellezza dintr-un film inegal, cu care un mare actor se joacă și își sumbinează delicat din interior câteva dintre creațiile anterioare. „Ne-am întâlnit la Cannes”, grăiește maestro în franceză. Cam așa.
Struktura krysztalu/Structura Cristalului (dir. Krzysztof Zanussi/1969)
Tudor Giugiu a urcat pe scena de la Cinema Florin Piersic ca să-l prezinte pe Krzysztof Zanussi, la câteva minute după ce Simona Halep egalase la seturi. „Vă mulțumesc pentru că ați venit într-un număr atât de mare la cinema când o țară întreagă e conectată la tenis”. Și pe bună dreptate, cei care au ales filmul în detrimentul tenisului au avut șansa întâlnirii cu o personalitate fermecătoare a cinema-ului. A urcat pe scenă un domn cu o engleză impecabilă, ce a folosit prezentarea filmului de debut ca leitmotiv pentru mici lecții/sfaturi amicale din bucătăria internă a creației.
Zanussi s-a apucat de film după ce a absolvit două facultăți (fizică și filozofie), semn că uneori e mai bine să înveți înainte de a te apuca de vorbit. Acest film de debut a avut în faza de producție toate premisele unui dezastru, deși azi e considerat unul dintre cele mai bune din cariera lui. Finanțat de studiorile de stat, proiectul era cât pe ce să fie abandonat după ce totul fusese filmat, atât de sumbră era atmosfera. Prima decizie luată a fost să-l scurteze pâna la limita posibil-acceptabilă pentru a fi considerat un film de lungmetraj: o oră și 14 minute. Și așa a venit și prima lecție de cinema: atunci când totul se scufundă, când te îndrepți spre prăpastie, taie tot!, lasă doar esențialul.
Structura Cristalului pune în dezbatere într-un mod subtil două idei, două moduri de a te raporta la lume, a căror sursă sunt și fizica, şi filozofia: antiteza între a te lupta, a fi în mijlocul lumii, rezultat care implică întotdeauna și compromis, deci factorii externi îți scapă de sub control („Ce înseamnă a te lupta?” „A te lupta înseamnă a lua gâtul celuilalt. Corporațiile sunt foarte pricepute să te învețe treaba asta”) și a te retrage, decizie care are o mare importanță doar pentru tine, dar al cărui rezultat va fi slab perceput la scară largă. Este exact condiția creatorului de film: fără factorii externi filmul nu există, iar retragerea (la conac) e o filozofie de viață, dar creația rămâne atunci în altă parte, se îndepărtează de tine. Acest discurs este fix filmul Structura Cristalului.
Al treilea lucru pe care ni l-a spus: a solicitat ca toată muzica filmului să fie compusă înainte de a trage prima dublă. Din nou era să iasă dezastru. Dar când ești tânăr e recomandabil să ai pusee din acestea rebele, să faci lucrurile pe dos, ceva bun o sa iasă de-aici, chiar dacă aparent lucrurile merg prost. Sfaturi de luat în seamă pentru cei la inceput de drum în cinema, discursul asumării rebeliunii juvenile rostit pe scenă de un aristocrat la senectute. Cum spuneam, un domn minunat, mai că aș renunța la niște filme ca să ascult ce are de povestit la masterclass-ul de azi (cuvânt pompos, șuetă e mai potrivit).
Zanussi s-a apucat de film după ce a absolvit două facultăți (fizică și filozofie), semn că uneori e mai bine să înveți înainte de a te apuca de vorbit. Acest film de debut a avut în faza de producție toate premisele unui dezastru, deși azi e considerat unul dintre cele mai bune din cariera lui. Finanțat de studiorile de stat, proiectul era cât pe ce să fie abandonat după ce totul fusese filmat, atât de sumbră era atmosfera. Prima decizie luată a fost să-l scurteze pâna la limita posibil-acceptabilă pentru a fi considerat un film de lungmetraj: o oră și 14 minute. Și așa a venit și prima lecție de cinema: atunci când totul se scufundă, când te îndrepți spre prăpastie, taie tot!, lasă doar esențialul.
Structura Cristalului pune în dezbatere într-un mod subtil două idei, două moduri de a te raporta la lume, a căror sursă sunt și fizica, şi filozofia: antiteza între a te lupta, a fi în mijlocul lumii, rezultat care implică întotdeauna și compromis, deci factorii externi îți scapă de sub control („Ce înseamnă a te lupta?” „A te lupta înseamnă a lua gâtul celuilalt. Corporațiile sunt foarte pricepute să te învețe treaba asta”) și a te retrage, decizie care are o mare importanță doar pentru tine, dar al cărui rezultat va fi slab perceput la scară largă. Este exact condiția creatorului de film: fără factorii externi filmul nu există, iar retragerea (la conac) e o filozofie de viață, dar creația rămâne atunci în altă parte, se îndepărtează de tine. Acest discurs este fix filmul Structura Cristalului.
Al treilea lucru pe care ni l-a spus: a solicitat ca toată muzica filmului să fie compusă înainte de a trage prima dublă. Din nou era să iasă dezastru. Dar când ești tânăr e recomandabil să ai pusee din acestea rebele, să faci lucrurile pe dos, ceva bun o sa iasă de-aici, chiar dacă aparent lucrurile merg prost. Sfaturi de luat în seamă pentru cei la inceput de drum în cinema, discursul asumării rebeliunii juvenile rostit pe scenă de un aristocrat la senectute. Cum spuneam, un domn minunat, mai că aș renunța la niște filme ca să ascult ce are de povestit la masterclass-ul de azi (cuvânt pompos, șuetă e mai potrivit).
Via Castellana Bandiera (dir. Emma Dante/2013)
Filmul ăsta mi-a administrat o ditamai doză de șoc și nu e prima dată când se întâmplă la TIFF-ul curent. A înnebunit lumea. Începe ca un film românesc: cameră bâțâită, filmat minute în șir ceafa celor din mașină, discuții nervoase ținute încă sub control. Până când două mașini se proptesc față în față pe o străduță îngustă din Palermo. Niciuna din cele două muieri la volan nu are de gând să facă pasul înapoi. Începe o luptă psihologică titanică, mută, între cele două, augmentată de isteria celor din jur. Iar tot amocul e filmat aproape exclusiv din close-up, aviz amatorilor de stilul din La vie d’Adele (s-a notat, domnu' Cristea, merci! - s.c.)
Tot ce înseamnă viața acestor nenorociți ai soartei, captivi ai mahalalei - cioburile în burtă din încăierările stradale, toate discuțiile la ciorbă despre tupeu și mândrie ca valori supreme de rezistență în viață, hrănitul câinilor și lătratul oamenilor, urina caldă șiroind în praf ca temă a conflictului lăsând la o parte orice metaforă cine se pe cine - totul e filmat de la o distanță de cel mult un metru cu o viteză de schimbare bruscă a camerei ce-si propune parcă să depășeacă debitul verbal din istericale. Am ieșit cu vertijuri. Iar finalul, oh, finalul!, nu se poate povesti. E de cinci stele pentru un film de 3 stele.
Boyhood (dir. Richard Linklater/2014)
L-am văzut la Berlin şi mi-a lăsat un zâmbet mare pe chip la final. E unul dintre filmele despre care se va discuta mult anul ăsta şi va intra cu siguranţă printre cele mai bune ale anului în opţiunile unora. E un film foarte bun, iar cuvântul-cheie care îi caracterizează ritmul e „molcom”. Avertisment: fanii înflăcăraţi ai trilogiei Before... vor ramane probabil nedumeriţi după ce-l vor vedea & poate că vor bombăni că nu se ridică la pretenţiile impuse de trilogie. Cred că o comparaţie cu aceasta e inadecvată şi trebuie eliminată din start, pentru că Boyhood e altceva. E trăncăneală. Multă! Doar trăncăneală aproape trei ore: trăncăneală, nişte cadre scurte de tranziţie, iar trăncăneală.
Dar dialogurile din Boyhood, spre deosebire de cele din tripticul Before Sunrise-Sunset-Midnight, sunt „ne-dramatizate” (cuvânt inventat de mine), epurate de orice efect exploziv, fără aciditate, fără ping-pong, fără dus-întors. Chiar dacă există momente dramatice în film, aşa cum există şi în realitate, ele nu sunt esenţa filmului, prioritare în balanţă cu altele. Dacă scoţi din context o frântură de dialog, Boyhood e aproape la limita anostului. E opţiunea estetică a lui Linklater de a arăta cum curge viaţa, nu de a exagera situaţii din viaţă.
Si viaţa ţi se relevă natural, fără ostentaţie, cu farmec, cu subtilitate, cu emoţie, cu condiţia să ai răbdare cu filmul, la fel cum regizorul a avut răbdare cu propria lui construcţie. Aici stă toată cheia de receptare/percepţie a filmului: e o reflecţie fără pic de emfază despre scurgerea timpului, formula magică a curgerii anilor fiind compusă dintr-un cumul de banalităţi mult mai mult decât din momente speciale, neobişnuite. Altfel, puteţi să luaţi în considerare şi părerea lui Nick James, redactor-şef al revistei Sight&Sound: „to take the hype of the movie with a grain of salt”. Dar ar fi păcat să nu vă bucuraţi de el pentru că e tare frumos şi are o naturaleţe peste cea a trilogiei.
»
Filmul ăsta mi-a administrat o ditamai doză de șoc și nu e prima dată când se întâmplă la TIFF-ul curent. A înnebunit lumea. Începe ca un film românesc: cameră bâțâită, filmat minute în șir ceafa celor din mașină, discuții nervoase ținute încă sub control. Până când două mașini se proptesc față în față pe o străduță îngustă din Palermo. Niciuna din cele două muieri la volan nu are de gând să facă pasul înapoi. Începe o luptă psihologică titanică, mută, între cele două, augmentată de isteria celor din jur. Iar tot amocul e filmat aproape exclusiv din close-up, aviz amatorilor de stilul din La vie d’Adele (s-a notat, domnu' Cristea, merci! - s.c.)
[am ales un clip din film - în loc de trailer - tocmai pentru a accentua atmosfera la care face referire Mihai]
Tot ce înseamnă viața acestor nenorociți ai soartei, captivi ai mahalalei - cioburile în burtă din încăierările stradale, toate discuțiile la ciorbă despre tupeu și mândrie ca valori supreme de rezistență în viață, hrănitul câinilor și lătratul oamenilor, urina caldă șiroind în praf ca temă a conflictului lăsând la o parte orice metaforă cine se pe cine - totul e filmat de la o distanță de cel mult un metru cu o viteză de schimbare bruscă a camerei ce-si propune parcă să depășeacă debitul verbal din istericale. Am ieșit cu vertijuri. Iar finalul, oh, finalul!, nu se poate povesti. E de cinci stele pentru un film de 3 stele.
 |
| imagine via vulture.com |
L-am văzut la Berlin şi mi-a lăsat un zâmbet mare pe chip la final. E unul dintre filmele despre care se va discuta mult anul ăsta şi va intra cu siguranţă printre cele mai bune ale anului în opţiunile unora. E un film foarte bun, iar cuvântul-cheie care îi caracterizează ritmul e „molcom”. Avertisment: fanii înflăcăraţi ai trilogiei Before... vor ramane probabil nedumeriţi după ce-l vor vedea & poate că vor bombăni că nu se ridică la pretenţiile impuse de trilogie. Cred că o comparaţie cu aceasta e inadecvată şi trebuie eliminată din start, pentru că Boyhood e altceva. E trăncăneală. Multă! Doar trăncăneală aproape trei ore: trăncăneală, nişte cadre scurte de tranziţie, iar trăncăneală.
Dar dialogurile din Boyhood, spre deosebire de cele din tripticul Before Sunrise-Sunset-Midnight, sunt „ne-dramatizate” (cuvânt inventat de mine), epurate de orice efect exploziv, fără aciditate, fără ping-pong, fără dus-întors. Chiar dacă există momente dramatice în film, aşa cum există şi în realitate, ele nu sunt esenţa filmului, prioritare în balanţă cu altele. Dacă scoţi din context o frântură de dialog, Boyhood e aproape la limita anostului. E opţiunea estetică a lui Linklater de a arăta cum curge viaţa, nu de a exagera situaţii din viaţă.
Si viaţa ţi se relevă natural, fără ostentaţie, cu farmec, cu subtilitate, cu emoţie, cu condiţia să ai răbdare cu filmul, la fel cum regizorul a avut răbdare cu propria lui construcţie. Aici stă toată cheia de receptare/percepţie a filmului: e o reflecţie fără pic de emfază despre scurgerea timpului, formula magică a curgerii anilor fiind compusă dintr-un cumul de banalităţi mult mai mult decât din momente speciale, neobişnuite. Altfel, puteţi să luaţi în considerare şi părerea lui Nick James, redactor-şef al revistei Sight&Sound: „to take the hype of the movie with a grain of salt”. Dar ar fi păcat să nu vă bucuraţi de el pentru că e tare frumos şi are o naturaleţe peste cea a trilogiei.
»