Sau corespondenţe de la un festival ghinionist. Şi nu pentru că, vezi Doamne, a ajuns la ediţia a 13-a, ci pentru că an de an, constant şi aproape ritualic, la Cluj plouă cu spume, plouă ca-n Meşterul Manole al lui Blaga, obligându-i pe organizatori să schimbe locaţii şi ore de proiecţie sau să reprogrameze unele filme la date ce vor fi comunicate ulterior, vorba ceea. E bine că au un plan B, improvizat sau nu, că doar n-o să-i ţină pe oameni la murat în Piaţa Unirii sau prin Mănăştur! Nu că n-ar fi cool sau n-ar merita experienţa, dar cel puţin anul ăsta nu merita opener-ul: Philomena e un film de deschidere sub nivelul TIFF.
Corespondenţe, deci. Reluate după o pauză de doi ani graţie amabilităţii Dianei de a se face luntre şi punte printre stropi, potop de proiecţii şi niscai evenimente colaterale. Ce veţi citi mai departe constituie un mănunchi de impresii puse în pagină după cine-maratonul din prima zi. Vor urma şi altele, so stay tuned. The best is yet to come!
Corespondenţe, deci. Reluate după o pauză de doi ani graţie amabilităţii Dianei de a se face luntre şi punte printre stropi, potop de proiecţii şi niscai evenimente colaterale. Ce veţi citi mai departe constituie un mănunchi de impresii puse în pagină după cine-maratonul din prima zi. Vor urma şi altele, so stay tuned. The best is yet to come!
«Mi-am propus o primă zi Supernova la TIFF, mai ales pentru că ieri n-a rulat nimic din competiţie şi vremea nu m-a mai îndemnat ca în alţi ani să fiu Tiff-alergător de de la un cinematograf la altul.
Aşa că de pe la prânz m-am plantat la Cinema Florin Piersic şi mi-am început festivalul pe O stradă din Palermo, filmul de debut al Emmei Dante. Care Emmă Dante e un fel de Nicolaescu, filmul fiind croit după un roman de-al ei, prilej cu care s-a agăţat şi de rolul principal.
Bine, sunt multe contradicţii în comparaţia de mai sus, prima fiind că aş fi curioasă să-i citesc cartea. Şi asta pentru c-a reuşit să facă un film despre subiecte dramatice precum moarte şi despărţire, amplasate cu încăpăţânare într-un ambuteiaj (ce devine treptat mental) şi legate c-un pariu pentru îndeletnicirea oamenilor de pe Via Castellana Bandiera (numele străzii cu pricina şi titlul original al lungmetrajului) şi spre hazul spectatorilor. Cu râsu-plânsu’ am rămas din tot filmul şi cu un cadru pe care nu mi-l pot scoate din minte.
Bine, sunt multe contradicţii în comparaţia de mai sus, prima fiind că aş fi curioasă să-i citesc cartea. Şi asta pentru c-a reuşit să facă un film despre subiecte dramatice precum moarte şi despărţire, amplasate cu încăpăţânare într-un ambuteiaj (ce devine treptat mental) şi legate c-un pariu pentru îndeletnicirea oamenilor de pe Via Castellana Bandiera (numele străzii cu pricina şi titlul original al lungmetrajului) şi spre hazul spectatorilor. Cu râsu-plânsu’ am rămas din tot filmul şi cu un cadru pe care nu mi-l pot scoate din minte.
 |
| promotional still from Via Castellana Bandiera |
Cu Black Coal, Thin Ice (Ursul de Aur la recenta Berlinală) sau Artificii în plină zi mi-am muncit mintea încă de la titlu. Şi din nou, cum mi s-a întâmplat şi cu Only Lovers Left Alive, mi-am dat seama că în română are mai mult sens abia la sfârşit. Bai ri yan huo [白日焰火] înseamnă, conform uneori priceputului Google Translate, Daytime Fireworks. Titlul internaţional rămâne totuşi o metaforă a apelor reci şi tulburi în care se învârt personajele.
Bun, acum că am lămurit cel mai irelevant aspect despre film, să vă mai zic una, alta.
Nu m-aşteptam ca un film chinezesc cu investigaţii criminalistice să mă poarte prin unele seriale americane cu detectivi, dar spitalul de unde pleacă poliţistul Zhang Zhi Li, supravieţuitor în ‘99 aici, aduce a final de True Detective, iar personajul poate fi destul de violent şi posesiv în problemele personale, precum Luther. Ah... Supa se soarbe mai puţin, dar mult mai zgomotos decât în Poliţist, adjectiv. Călătoria prin film am făcut-o uşor aplecat, precum Zhang, după 5 ani, când începe să deschidă de unul singur un caz rămas nerezolvat. Mai tot timpul cu un fular la gât, strâns de parcă i-ar ţine să nu explodeze capul încâlcit în gânduri, reuşeşte să descurce iţele şi să câştige un pariu cu viaţa. Başca să dea un sens artificiilor din miez de zi.
Filmele nordice cu şi despre copii aflaţi în preajma adolescenţei mi se par cele mai digerabile poveşti de binedispunere şi am prins drag cam de fiecare film văzut. Singura problemă ar fi că nu-mi mai amintesc nici titlurile, nici mare lucru din ce se întâmplă. Probabil aşa o să se întâmple şi cu We Are the Best! (regia Lukas Moodysson), filmul care mi-a încheiat ziua Supernova.
E ca o pastilă ce te întoarce în trecut, îţi arată lumea prin alţi ochi, te încalţă cu încredere, te tunde şi... te poate face să te exprimi în felul tău. Poate punk-ul a murit, poate nu, dar în 1980, în Stockholm, se formează o trupă de punk mai mult anti-talent, decât anti-sistem, căci sistemul pe care merge e „we are the best”. Cele trei fete din film, relativ marginalizate, dar cărora nici că le (prea) pasă, trec prin nişte situaţii atât de normale, încât e justificat să uiţi după o vreme, cum mi-am uitat şi eu o parte din amintirile din perioada respectivă. Dar cât timp eşti în faţa ecranului şi urmăreşti povestea, n-are rost să-ţi ascunzi zâmbetul de călătorie!»
Nu m-aşteptam ca un film chinezesc cu investigaţii criminalistice să mă poarte prin unele seriale americane cu detectivi, dar spitalul de unde pleacă poliţistul Zhang Zhi Li, supravieţuitor în ‘99 aici, aduce a final de True Detective, iar personajul poate fi destul de violent şi posesiv în problemele personale, precum Luther. Ah... Supa se soarbe mai puţin, dar mult mai zgomotos decât în Poliţist, adjectiv. Călătoria prin film am făcut-o uşor aplecat, precum Zhang, după 5 ani, când începe să deschidă de unul singur un caz rămas nerezolvat. Mai tot timpul cu un fular la gât, strâns de parcă i-ar ţine să nu explodeze capul încâlcit în gânduri, reuşeşte să descurce iţele şi să câştige un pariu cu viaţa. Başca să dea un sens artificiilor din miez de zi.
 |
| promotional still from We Are the Best! |
E ca o pastilă ce te întoarce în trecut, îţi arată lumea prin alţi ochi, te încalţă cu încredere, te tunde şi... te poate face să te exprimi în felul tău. Poate punk-ul a murit, poate nu, dar în 1980, în Stockholm, se formează o trupă de punk mai mult anti-talent, decât anti-sistem, căci sistemul pe care merge e „we are the best”. Cele trei fete din film, relativ marginalizate, dar cărora nici că le (prea) pasă, trec prin nişte situaţii atât de normale, încât e justificat să uiţi după o vreme, cum mi-am uitat şi eu o parte din amintirile din perioada respectivă. Dar cât timp eşti în faţa ecranului şi urmăreşti povestea, n-are rost să-ţi ascunzi zâmbetul de călătorie!»