 |
| colaj: cinesseur |
Jeremy Saulnier e la al doilea său film, primul [comedia horror Murder Party (2007)] aducându-i o oarecare vizibilitate, dar nu şi fonduri pentru a-şi continua proiectele. Prin urmare, şi-a văzut de treabă (corporate video shootings), a lucrat metodic la noul scenariu, dar şi ca director de imagine în câteva producţii indie, a adunat bani de pe unde a putut, inclusiv din conturile nevestei şi, după cinci ani, s-a apucat de Blue Ruin (iniţial avea alt nume). A filmat acasă, în Virginia, în două-trei locaţii, cu o echipă restrânsă, 13 zile în total. La sfârşitul lui 2012, filmul era gata. Sundance i-a dat cu flit, aşa că a încercat la Cannes, unde, surpriză!, a fost acceptat în Quinzaine des Realisateurs. Ba mai mult, a şi fost premiat de FIPRESCI. Un succes nesperat pentru o producţi în cerc restrâns (familie+prieteni)!
For what it's worth (şi sunt destule în favoare-i), Blue Ruin e aproape un anti-revenge thriller, căci problematizează nu atât subiectul - ducerea la bun sfârşit a planului -, cât urmările, aşteptate/intuite sau nu, ale comiterii actului. Uciderea celui care, la rândul lui, a comis o dublă omucidere şi a ispăşit o pedeapsă cu închisoarea pentru asta, se produce în primele 15 minute, imediat după eliberarea sa din puşcărie. În consecinţă, tensiunea glisează rapid de pe ceea ce în mintea spectatorului înseamnă axa principală, pe o axă narativă secundară, accentuată de faptul că hăcuirea făptaşului se lasă cu multe şi nebănuite complicaţii (recte twist-uri). Asta fiindcă protagonistul, eroul nostru cum ar veni (interperetat de Macon Blair, prieten din copilărie al regizorului), căci povestea e spusă exclusiv din punctul lui de vedere, nu corespunde tipologiei clasice a răzbunătorului rece, calculat şi charismatic, ci e un ins ce acţionează haotic, impulsiv, disonând aşteptările publicului cu salba sa de erori mai mult sau mai puţin forţate de adversari. I-o spune, de altfel, şi soră-sa, mamă a doi copii, pe care o pune în pericol prin acţiunile sale: „I could forgive you if you were crazy, but you’re not. You’re weak.”
Metamorfoza sa e spectaculoasă: dintr-un vagabond hirsut şi mutos, trăind de pe-o zi pe alta la marginea unei plaje, într-un Pontiac Bonneville hârbuit (te aştepţi să fie doar o carcasă delabrată, însă nu-i deloc aşa), practic un fel de „om al plajei” fără altă motivaţie decât aceea de a găsi hrană, Dwight, căci aşa se numeşte personajul, devine un asasin mânat de ideea fixă de a răzbuna moartea părinţilor. Neexperimentat şi fără o agendă clar stabilită, ajunge în scurt timp prizonier al matrixului violent pe care l-a dezlănţuit. Modul (reţinut) în care Macon Blair gestionează un registru complex de emoţii şi echilibrul (subtil) în care regizorul-scenaristul-directorul de imagine Jeremy Saulnier îşi fixează mixul de genuri sunt expresia unei duble descoperiri: aceea a unui tânăr actor preocupat de metodă, una puternic interiorizată, silenţioasă a la Gosling, totuşi nu la fel de expresivă în imobilismul ei, respectiv cea a unui tânăr regizor preocupat de stil şi de elevarea acestuia.
Una peste alta, Blue Ruin e un genre-bending câştigător: dens, alert şi tensionat, construit din suspans distribuit in all the right (and unexpected) places şi percolat de umor negru în tradiţia dăltuită de fraţii Coen în Blood Simple. Sau aşezat, dacă doriţi, într-o formă subtilă de vecinătate cu fabula ezoterică prin tratarea violenţei din perspectivă karmică. Nu, nu avem aici un Anton Chigurh debitând panseuri metafizice, ci un marginal ce caută mântuirea personală, un om pornit în căutarea propriei vieţi din care cândva a decis să demisioneze. Now he's back!
M-aştept să i se găsească un loc la TIFF prin ceva secţiune. Că sunt destule, vorba aia. C.c.lău!
For what it's worth (şi sunt destule în favoare-i), Blue Ruin e aproape un anti-revenge thriller, căci problematizează nu atât subiectul - ducerea la bun sfârşit a planului -, cât urmările, aşteptate/intuite sau nu, ale comiterii actului. Uciderea celui care, la rândul lui, a comis o dublă omucidere şi a ispăşit o pedeapsă cu închisoarea pentru asta, se produce în primele 15 minute, imediat după eliberarea sa din puşcărie. În consecinţă, tensiunea glisează rapid de pe ceea ce în mintea spectatorului înseamnă axa principală, pe o axă narativă secundară, accentuată de faptul că hăcuirea făptaşului se lasă cu multe şi nebănuite complicaţii (recte twist-uri). Asta fiindcă protagonistul, eroul nostru cum ar veni (interperetat de Macon Blair, prieten din copilărie al regizorului), căci povestea e spusă exclusiv din punctul lui de vedere, nu corespunde tipologiei clasice a răzbunătorului rece, calculat şi charismatic, ci e un ins ce acţionează haotic, impulsiv, disonând aşteptările publicului cu salba sa de erori mai mult sau mai puţin forţate de adversari. I-o spune, de altfel, şi soră-sa, mamă a doi copii, pe care o pune în pericol prin acţiunile sale: „I could forgive you if you were crazy, but you’re not. You’re weak.”
Metamorfoza sa e spectaculoasă: dintr-un vagabond hirsut şi mutos, trăind de pe-o zi pe alta la marginea unei plaje, într-un Pontiac Bonneville hârbuit (te aştepţi să fie doar o carcasă delabrată, însă nu-i deloc aşa), practic un fel de „om al plajei” fără altă motivaţie decât aceea de a găsi hrană, Dwight, căci aşa se numeşte personajul, devine un asasin mânat de ideea fixă de a răzbuna moartea părinţilor. Neexperimentat şi fără o agendă clar stabilită, ajunge în scurt timp prizonier al matrixului violent pe care l-a dezlănţuit. Modul (reţinut) în care Macon Blair gestionează un registru complex de emoţii şi echilibrul (subtil) în care regizorul-scenaristul-directorul de imagine Jeremy Saulnier îşi fixează mixul de genuri sunt expresia unei duble descoperiri: aceea a unui tânăr actor preocupat de metodă, una puternic interiorizată, silenţioasă a la Gosling, totuşi nu la fel de expresivă în imobilismul ei, respectiv cea a unui tânăr regizor preocupat de stil şi de elevarea acestuia.
Una peste alta, Blue Ruin e un genre-bending câştigător: dens, alert şi tensionat, construit din suspans distribuit in all the right (and unexpected) places şi percolat de umor negru în tradiţia dăltuită de fraţii Coen în Blood Simple. Sau aşezat, dacă doriţi, într-o formă subtilă de vecinătate cu fabula ezoterică prin tratarea violenţei din perspectivă karmică. Nu, nu avem aici un Anton Chigurh debitând panseuri metafizice, ci un marginal ce caută mântuirea personală, un om pornit în căutarea propriei vieţi din care cândva a decis să demisioneze. Now he's back!
M-aştept să i se găsească un loc la TIFF prin ceva secţiune. Că sunt destule, vorba aia. C.c.lău!