Cu acest Wuthering Heights (2011), spinoasa - din punct de vedere etic - problemă a adaptării libere (ca gen) ridică din nou clasicele întrebări. Prima: centrarea naraţiunii filmice pe iubirea imposibilă dintre Heathcliff şi Catherine Earnshaw este calea (să-i spun regală?) ce conduce către esența romantică a cărții lui Emily Brontë sau doar o eschivă în fața întunecatelor adâncimi ale unuia dintre cele mai damnate personaje ale literaturii? Sau: nu cumva senzualismul regiei practicate de Andrea Arnold deplasează accentul de pe consoanele unei uri reci și a unei iubiri morbide pe vocalele posesiei amoroase, mai simplistă şi mai simplu scos la înaintare? Mai vreţi? Mai am: este recursul la elipse şi impresionism opţiunea corectă pentru a ca spectatorul să poată survola în cunoştinţă de cauză desfăşurarea grandioasă a forţelor malefice din care romanul își țese urzeala?
Ca adaptare (foarte) liberă, filmul lasă aceste semne de întrebare în derivă, iar cei care vor să dea cu barda, au pe ce să-şi exerseze muşchii. Totuşi, Andrea Arnold reușește să stabilească un dialog fin şi delicat cu opera-sursă. Nu pretinde că o îmbrățișează în totalitate (cine ar putea vreodată?), ci încearcă să-i capteze asurzitoarele ecouri, privilegiind prin mizanscenă doar câteva aspecte, riguros alese şi totalmente susţinute ca principii operaţionale. Cu atât mai rău pentru lucrurile rămase pe dinafară, însă ce se taie in the process, nu se fluieră.
Emoţia puternică este degajată de prezența vizuală și sonoră a naturii, de frumuseţea austeră, ostilă şi stranie a aridelor ţinuturi englezeşti, trăsătură esențială a romanului adusă aici până aproape de incandescență. Din fericire, filmul se îndepărtează de imageria romantică tipică şi pătrunde, în schimb, în mecanica şi dinamica raporturilor nemijlocite dintre personaje şi spaţiul în care se mişcă, decizie regizorală sprijinită şi de formatul imaginii. Arnold nu se pierde în peisaj, ci restrânge cadrul pe negocierea permanentă a corpurilor cu spațiul și cu elementele unei naturi cât se poate de vii.
Mergând pe firul poveștii clasice din care reține doar câteva episoade, recurgând la omisiuni și salturi, filmul amorsează constant senzaţia (pentru unii sâcâitoare, poate) de impregnare a personajelor în „vizaviul” lor cu mediul ambiant. Impregnare fizică, intimă, până la os. Totul pe fondul unei distincţii foarte fluide între interioare și exterioare: ambele induc semnificații, percepții diferite, reacții emoționale în lanţ.
Cadrele filmate de pe umăr și gros-planurile sunt, de regulă, poncife ale unei regii ce preamăreşte simțurile și materia. Nu e cazul aici! Wuthering Heights strălucește printr-un decupaj și un montaj extrem de inventive și mobile, capabile de ciocniri subtile. Amândouă îşi extrag precizia şi rafinamentul dintr-o subiectivitate declarată: punctul de vedere al lui Heathcliff este predominant și funcţionează ca un catalizator sau prismă ce deformează evenimentele, alter(n)ând distanțele și planurile. Regăsim acest lucru în sound design: textură bogată în context ambiental, ce parcă antifonează scurtele dialoguri incidentale, lăsând naturii rolul de prim solist, în contrast cu tonalitatea mai clară, mai puternică a dialogurilor dintre cei doi protagonişti.
E un stil ce ne-ar putea face să ne gândim la Malick și la posibile conexiuni cu The Tree of Life: for instance, capela gotică din filmul lui Arnold în opoziție cu himerica şi aroganta catedrală malickiană. Reîntoarcerea lui Heathcliff, adult (a cărei importanță este considerabil diminuată), face loc unei suprapuneri temporale în care reapar momente din copilăria sa. Nu există nici un „marcaj” care să delimiteze aceste clivaje, iar asta mi se pare încă o prelucrare înţeleaptă a epicului victorian în sensul că dezvăluie suprafaţa friabilă pe care evoluează personajele și traiectoria circulară a vieții lor, văzută atât ca iad, dar și ca paradis pierdut, dureros repliate unul în celălalt.
E un stil ce ne-ar putea face să ne gândim la Malick și la posibile conexiuni cu The Tree of Life: for instance, capela gotică din filmul lui Arnold în opoziție cu himerica şi aroganta catedrală malickiană. Reîntoarcerea lui Heathcliff, adult (a cărei importanță este considerabil diminuată), face loc unei suprapuneri temporale în care reapar momente din copilăria sa. Nu există nici un „marcaj” care să delimiteze aceste clivaje, iar asta mi se pare încă o prelucrare înţeleaptă a epicului victorian în sensul că dezvăluie suprafaţa friabilă pe care evoluează personajele și traiectoria circulară a vieții lor, văzută atât ca iad, dar și ca paradis pierdut, dureros repliate unul în celălalt.