 |
| colaj: cinesseur |
David Gordon Green a fost foarte productiv anul trecut: un film la Berlin (Prince Avalanche), care i-a adus un Urs de argint pentru regie, şi altul la Veneţia, acest Joe, care lui nu i-a mai adus nimic, în schimb a agăţat în CV-ul lui Tye Sheridan (puştiul din The Tree of Life şi Mud) premiul pentru interpretare masculină! Un big boost pentru el: anul acesta are în lucru nu mai puţin de 5 proiecte.
Adevărul e că şi dacă n-ar fi fost răsplătit cu Marcello Mastroianni Award (indiscutabil o realizare pentru un băiat de 15 ani), simpla apariţie în toate aceste filme tot ar fi însemnat o performanţă pentru el: nu-i de colea să dai replica unor Brad Pitt, McConaughey sau Nicholas Cage! Căci da, el este titularul aici. Şi la fel ca algernon, care a văzut filmul în festival, n-aş putea spune că prezenţa meşterului Cage ar compromite anvizajamentul, dar nici că l-ar eleva foarte tare.
Vă invit, deci, să citiţi ce a scris algernon în corespondenţa de atunci, fiindcă i-a capturat perfect esenţa: film cu perifierici din sud, inşi marginali abrutizaţi de alcool şi neajunsuri, neorealism american şaptezicsit împodobit cu mai toate acele valori hollywoodiene din producţiile standardizate.
P.S.: Imaginile din stânga încearcă să dea o idee despre estetica limitată practicată de Green, cele din dreapta despre ţintele sale narative. Deşi se efortează în direcţia bună, Green n-are instrumentele unui Peckinpah (şi nici curajul acestuia) şi nici poezia malickiană a unui demers de tip Ain't Them Bodies Saints. În ritmul ăsta, îl paşte o hernie :D
P.P.S.: Joe este dedicat lui Gary Poulter, care e şi singura revelaţie genuină din toată povestea. Rolul de aici (un tată violent, decrepit şi dependent de băutură) a fost primul şi ultimul pentru el, tipul prăpădindu-se pe străzile din Austin, la câteva săptămâni după încheierea filmărilor. Era homeless, însă cine a văzut filmele lui Green, mă refer la cele de început, indies to the very bone, ştie că acesta obişnuia să lucreze cu neprofesionişti talentaţi. Mă gândesc să fac o antologie a acestor anonimi celebri!
Vă invit, deci, să citiţi ce a scris algernon în corespondenţa de atunci, fiindcă i-a capturat perfect esenţa: film cu perifierici din sud, inşi marginali abrutizaţi de alcool şi neajunsuri, neorealism american şaptezicsit împodobit cu mai toate acele valori hollywoodiene din producţiile standardizate.
P.S.: Imaginile din stânga încearcă să dea o idee despre estetica limitată practicată de Green, cele din dreapta despre ţintele sale narative. Deşi se efortează în direcţia bună, Green n-are instrumentele unui Peckinpah (şi nici curajul acestuia) şi nici poezia malickiană a unui demers de tip Ain't Them Bodies Saints. În ritmul ăsta, îl paşte o hernie :D
P.P.S.: Joe este dedicat lui Gary Poulter, care e şi singura revelaţie genuină din toată povestea. Rolul de aici (un tată violent, decrepit şi dependent de băutură) a fost primul şi ultimul pentru el, tipul prăpădindu-se pe străzile din Austin, la câteva săptămâni după încheierea filmărilor. Era homeless, însă cine a văzut filmele lui Green, mă refer la cele de început, indies to the very bone, ştie că acesta obişnuia să lucreze cu neprofesionişti talentaţi. Mă gândesc să fac o antologie a acestor anonimi celebri!