Enemy (dir. Denis Villeneuve) e ca o plimbare printr-o pădure întortocheată, alcătuită din semne de întrebare, deasupra căreia plutește spectral un păianjen gigantic (Kudos Diana V.!). Un semn/semnalizator într-o „pădure narativă” densă şi deasă, prin care soarele, un soare livid, lovit de hepatita filtrelor de culoare, abia îşi face loc. Razele sale răspândesc o lumină muștar pe un gradient de nuanțe în general întunecate. Chiar și ziua în amiaza mare paloarea molestează irisul. Interioarele sunt drapate la rândul lor în aceeași aluzie cromatică.
E greu de intuit un anotimp în care se întâmplă lucrurile savant amestecate de Villeneuve. După verdele crud ce se zărește uneori pare a fi primăvară. Alteori, pare toamnă după pâcla alburie ce învelește ca o mantie murdară și totuși transparentă tot ce îi iese în cale. Un anotimp incert într-o pădure de semne de întrebare răsărite peste tot. Deasupra lor, un păianjen. Ce vrea să însemne prezenţa arahnidei într-un astfel de habitat? Nu ştim şi nici nu vom afla. Putem interpreta, putem presupune, putem avansa teorii care de care mai abradacabrante, avem libertate totală în acest joc, libertate până în pânzele gălbui ale acestei vagi adaptări după Saramago, pentru că finalul e atât de ostentativ de deschis, încât se pretează unor multiple hermeneutizări.
Adam Bell (Jake Gyllenhaal) predă istorie unor studenți apatici. Viaţa lui pare un ciclu repetitiv bornat de cursuri şi felurite activităţi domestice, preponderent sex, împreună cu iubita sa, şi ea - de la o vreme - tot mai apatică, mai plictisită (Melanie Laurent). Plus somn. Mult somn, indus probabil şi de lumina mocnită, icterizată din văzduh și din apartamente. Periplu oniric punctat de visuri cu păianjeni. În ipostaze familiare.
Într-una din multele zile ce par trase la xerox, Adam dă curs îndemnului unui coleg de a alunga monotonia cu filme (chiar dacă el nu se omoară după ele) şi închiriază unul din dvd-urile recomandate. Îl pune înainte de culcare şi visează câteva secvenţe care-i dau frisoane: pare că el însuși apare în acele cadre. Rewind-ul matinal și mașinal îl lămurește: unul dintre personaje, un valet insignifiant, îi seamănă leit.
De-aici obsesia-i gata! Adam începe să-și căute dublul, un actoraș pe nume Anthony (pe generice Daniel) St. Claire (interpretat tot de Gyllenhaal) și - am fost tentat să scriu - nu-și va găsi liniștea până nu-l întâlnește. Dar își va găsi liniștea? Sau asta e ceea ce vrea să găsească? Sunt chestiuni de care Villeneuve nu e deloc interesat, așa cum nu e interesat nici de semnele de întrebare pe care le tot multiplică. Mulţimea lor crește-n ca-n basme. Aruncă un hint colo (Anthony e însurat, soţia sa este gravidă), pâlcul de nedumeriri crește-ntr-o clipită, plasează un false friend dincolo (mama lui Adam este o fostă actriţă, posesivă), se iţeşte un pâlc şi mai mare.
Iar tu, Făt-Frumos privitor, devii complet debusolat slalomând prin selva de semne (sensuri), căutând năuc dâra de firimituri, marcajul care să te ghideze. Nu-i cu putinţă și poate tocmai de-aia filmul ăsta e un labirint în care îți face plăcere să te pierzi știind că nu a ieși la liman e miza, ci a savura experiența. Una de demnă de Lynch sau Cronenberg în zilele lor de glorie. Un mindfuck de ținut minte, în siajul clasicelor cu doppelgänger-i.
Nu e în coloana sonoră, și aceea o feerie în sine, dar se potrivește cu atmosfera infrareală din filmul lui Villeneuve: „Did I ever think of you as my enemy...”