Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 23 septembrie 2012

Moonrise Kingdom: triumf al imaginaţiei „en fanfare”

 „Am visat un fluture care dansa în lumina palidă a amurgului.” (Murakami)

******************************
Moonrise Kingdom e cronica unei evadări în doi prinsă în ramele unui escapism romantic de un rafinament stilistic incontestabil. E mai curând o evadare circulară fiindcă 1. se petrece pe o insulă şi 2. din cauza vârstei (12 ani) cei doi protagonişti, Suzy (Kara Hayward) şi Sam (Jared Gilman), par condamnaţi la tentative în buclă. Asta la un prim nivel, cel care mă interesează acum. 

El e orfan şi adoptat (hahaha, să nu v-aud că vă gândiţi la Batman sau Oliver Twist!), ea şi-ar dori să fie pentru că are nişte părinţi sonaţi ca-n The Royal Tenenbaums şi, în plus, orfanii au un destin excepţional (crede ea). Replica lui Sam, spusă foarte serios, cu o mutră de om mare: I love you, but you don't know what you're talking about. Se întâlnesc în culisele unui spectacol jucat de copii pentru comunitate, Arca lui Noe, şi de-acolo începe totul, inclusiv filmul. Şi tot acolo se şi încheie, post-diluvian, deoarece ştim cât de mult iubeşte Anderson simetriile.

Îşi urzesc evadarea prin scrisori. Clasice, că doar suntem în 1965. Totul e pus la punct în cele mai mici detalii timp de un an. La ziua sorocită, ea vine în pantofi de duminică şi cu o valiză galbenă plină de cărţi, dar şi c-un fel de pick-up tare şod, o pisică şi un binoclu. El poartă ochelari, o căciulă de blană de care nu se dezlipeşte nici vara, e îmbrăcat în costum de cercetaş (pretextul pe care l-a folosit să ajungă pe insulă) iar în mână ţine o hartă şi-un buchet de flori de muşeţel. Mai are şi-o puşcă. Nu-i de jucărie, e cu capse. Cercetaş, nu glumă! De ce insist asupra acestor detalii (şi nu-s toate)? Pentru că şi Anderson o face şi pentru că în logica expunerii/prezentării lor îi definesc pe îndrăgostiţii noştri care vor... să se căsătorească (un plot oarecum similar are şi Melody, un film din 1971 de Waris Hussein, unde - diferenţă notabilă - vedem desfăşurarea evenimentelor doar din perspectiva copiilor).


Ce face Anderson (alături de Roman Coppola, co-scenarist) din acest material ofertant e un strălucit. exerciţiu de integrare a fanteziei într-un calup de real rememorat. Stă mărturie acest interviu în care descrie întregul proces creativ cu o sintagmă de o acurateţe emoţionantă: „a memory of fantasy”. Tot de acolo veţi afla şi alte lucruri asupra cărora eu nu o să insist (cum ar fi, de pildă, distribuirea - inspirată, în opinia mea - lui Bruce Willis în rolul unui şerif trist, dar nu prost, vorba unui personaj). 

Aşadar, avem un film în care realitatea e augmentată cu diverse referinţe culturale, de la clasic la pop, şi cu (retro)proiecţii ale unor fantezii trăite sau imaginate în siajul unor Powell & Pressburger (The Red Shoes, „I Know Where I am Going!”) sau Gilliam, minus în acest ultim caz, latura hardcore. E un film compozit, aşa cum Powell înţelege termenul: un film în care fiecare element, indiferent de sursa de provenienţă (pictură, muzică, teatru, sculptură), e gândit să facă masă cu celălalt astfel încât contururile realului să poată fi lesne confundate cu ale fantasticului şi să producă o, cum să-i spun?, alchimie estetică. Lucru care se întâmplă. Fără ostentaţie, adică nici o clipă nu simţi senzaţia de artificial, de pus cu mâna (nimic nou pentru cei familiarizaţi cu universul cinematografic al lui Anderson).

Tipologic, Moonrise Kingdom e un basm în care limitele posibilului nu sunt împinse mai mult decât e necesar. Eroii n-au nevoie de magie sau alte puteri supranaturale pentru a-şi duce la bun sfârşit intenţiile. Se mulţumesc să creadă că le au. Deşi acţiunile lor stau sub imperativul imediatului, înfăptuirea acestora nu depăşeşte mai deloc graniţele realului tangibil. Wes Anderson nu bruschează convenţiile vreunui gen: el îşi plasează povestea dincolo de ele, într-un Andersonville al cărui puls dramatic e setat de el însuşi. Motiv pentru care filmul său nu e nici dispozitiv de activare a nostalgiei (ca Stand by Me), nici fabulă cu iz moralizator sălciu, gard în care nimeresc cu oiştea destule producţii croite pe un calapod similar. Cu atât mai puţin nu e nici entertainment pirotehnic (ca Lord of the Rings).


La un alt nivel, arcul narativ din Moonrise Kingdom fixează adâncimea virtuală a unui viitor adus în prezent în sensul că generează simptomele propriei sale fantezii. Sau, împrumutând din terminologia brandului D & G, e o fantezie a haecceităţii, a eternului prezent saturat de obiecte mereu disponibile. Zice Žižek şi nu pot fi decât de acord: „Primul lucru care trebuie observat este că fantezia nu actualizează, pur şi simplu, o dorinţă într-un mod halucinant. (...) Rolul fanteziei este, astfel, cumva analog acelei glande pineale din filozofia lui Descartes, acest mediator între res cognitas şi res extensa: fantezia mediază între structura simbolică formală şi pozitivitatea obiectelor pe care le întâlnim în realitate, oferă o «schemă» în funcţie de care anumite obiecte pozitive din realitate pot funcţiona ca obiecte ale dorinţei, umplând locurile goale lăsate de structura simbolică formală.

M-ar bucura nespus ca peste o sută, două de ani, când poate nu vor mai fi la modă cărţile pe care Suzy i le citeşte iubitului ei în timp ce acesta îşi fumează tacticos pipa, Moonrise Kingdom să fie luat pe un stick sau pe alt device de către alţi puşti dornici de a ieşi din contingent, de a părăsi o lume supertehnologizată cum va fi fiind aceea. Şi poate că ei nu se vor mai refugia în mijlocul naturii, ci direct în spaţiu, dar ce mai contează?