Citesc cu o fascinație crescândă însemnările pe care Alan Rickman le-a făcut asiduu, pentru el, nu pentru posteritate, de-a lungul a 22 de ani de carieră (1993 - 2015), reunite acum sub forma unui jurnal (Madly Deeply), recent apărut.
Aș putea numi aceste texte, de o precizie descurajantă (I mean, cum poți surprinde cu atâta acuitate & economie de cuvinte realități extrem de subiective?), un elogiu adus lapidarului. În proporție zdrobitoare, sunt scurte și merg direct la țintă, relevând aceeași eleganță & delicatețe pe care Rickman le avea în filme sau pe scenă.
Chiar și când e sictirit de diverse lucruri, iar la filmări șansele să nu te apuce dracii sunt minime spre nule, scriitura sa rămâne rece. Fără 🙄 sau ieșiri 😠, doar notații la obiect (iau un caz la nimereală: Emma Watson nu are dicție; s.m.: pe vremea când filmau Harry Potter).
Ce pun mai jos datează din perioada (late '95) filmărilor (în Rusia și Ungaria) la Rasputin, miniserie HBO regizată de Uli Edel, producție care, în ciuda mecdiocrității debordante (sau poate tocmai de aceea) s-a umplut de Emmy-uri. Rolul călugărului dilimandros e deținut de el, însă nu e deloc încântat de prestația/prezența sa în acel decor.
Cel mai consistent entry din interludiul ruso-maghiar este cel marcat cu verde. Am lăsat pentru context și notațiile de dinainte, nu vreau să aud discuții că nu pricepeți o iotă sau ceva de genul.
Acum spuneți și voi: nu că v-apucați de lectura acestui jurnal? Cu atât mai mult cu cât, zice Alan Taylor în introducere, avem acces la niște insight-uri ce aveau de-a face cu obsesia de a consemna lucruri care pentru publicul larg au și n-au relevanță. Gândiți-vă, de exemplu, ce limbă în gură bagă unii posterității când pun pe hârtie sau pe un ecran genul ăsta de scriitură...
