Au fost ani şi ani: unii mai sterpi în oferte cinematografice, alţii mai bogaţi. Cum-necum am reuşit să navighez printre Scila (ispite) şi Caribda (idiosincrazii) fără a rămâne cu apăsări legate de oareşece nedreptăţi comise. Anul ăsta, în schimb, a fost fără termen de comparaţie. Enorm de multe filme, opţiuni direct proporţionale şi atât de puţin timp, respectiv locuri în top (16, cu unul mai mult decât particula zecilor acestui an, că doar nu era să mă lungesc spre 40 sau 50 de poziţii).
Aşa s-a ajuns ca, într-o versiune intermediară a topului, să apară două filme ale aceluiaşi regizor (mă refer la Paul Thomas Anderson, care a ieşit în 2015 cu un documentar splendid, Junun). N-a fost să fie în cele din urmă, adică am sacrificat premiera din raţiuni cât se poate de obiective: potopul de alternative. Chestie care mă face să mă gândesc cu nostalgie la anul 2009, unul extrem de secetos, în mare parte şi fiindcă scenariştii americani, inclusiv ăia independenţi, făcuseră grevă în anii precedenţii. Sindromul The Hurt Locker la Oscaruri, poate vă spune ceva...
Despre vânzoleala titlurilor aruncate pe piaţă la sfârşit de an, în plină febră tifoidă pre-oscarigenă, nu mai zic nimic, în afară de faptul, imposibil de ignorat, că a bulversat prin părţile esenţiale ierarhia de mai jos. Şi că m-a făcut să amân cu o zi publicarea topului, întâmplare pentru care-mi cer scuze încă o dată.
Dar acum s-a isprăvit. Astea sunt, cu astea defilez, cel puţin până anul viitor pe vremea asta.
Aşa s-a ajuns ca, într-o versiune intermediară a topului, să apară două filme ale aceluiaşi regizor (mă refer la Paul Thomas Anderson, care a ieşit în 2015 cu un documentar splendid, Junun). N-a fost să fie în cele din urmă, adică am sacrificat premiera din raţiuni cât se poate de obiective: potopul de alternative. Chestie care mă face să mă gândesc cu nostalgie la anul 2009, unul extrem de secetos, în mare parte şi fiindcă scenariştii americani, inclusiv ăia independenţi, făcuseră grevă în anii precedenţii. Sindromul The Hurt Locker la Oscaruri, poate vă spune ceva...
Despre vânzoleala titlurilor aruncate pe piaţă la sfârşit de an, în plină febră tifoidă pre-oscarigenă, nu mai zic nimic, în afară de faptul, imposibil de ignorat, că a bulversat prin părţile esenţiale ierarhia de mai jos. Şi că m-a făcut să amân cu o zi publicarea topului, întâmplare pentru care-mi cer scuze încă o dată.
Dar acum s-a isprăvit. Astea sunt, cu astea defilez, cel puţin până anul viitor pe vremea asta.
Menţiuni (onorante şi onorabile)
Daft Punk Unchained (dir. Hervé Martin-Delpierre/2015)
Găsiţi aici tot ce aţi fi vrut să ştiţi despre Thomas Bangalter & Guy-Manuel De Homem-Christo, tipii din spatele iconoclastului duet electro, dar nu aţi ştiut de unde să procuraţi informaţia sau pur şi simplu v-a fost teamă c-aţi putea afla ceva ce-ar dărâma statuia. Cu neştiinţa s-a rezolvat, asta e sursa optimă la care vă puteţi branşa, cu teama e problema voastră să rezolvaţi.
Găsiţi aici tot ce aţi fi vrut să ştiţi despre Thomas Bangalter & Guy-Manuel De Homem-Christo, tipii din spatele iconoclastului duet electro, dar nu aţi ştiut de unde să procuraţi informaţia sau pur şi simplu v-a fost teamă c-aţi putea afla ceva ce-ar dărâma statuia. Cu neştiinţa s-a rezolvat, asta e sursa optimă la care vă puteţi branşa, cu teama e problema voastră să rezolvaţi.
Iris (dir. Albert Maysles/2014)
Alt documentar, alt personaj fabulos, din lumea modei, însă: Iris Apfel. Cu alte cuvinte, o legendă fashion se întâlneşte cu o legendă a documentarului (pe care l-a schimbat din temelii, alături de fratele lui, David). Jour de fête!
Heaven Knows What (dir. Ben Safdie & Joshua Safdie/2014) + Meadowland (dir. Reed Morano/2015)
Două indie-uri excepţionale la capitolul imagine. Dacă în primul, rolul acesteia e crucial, în sensul că e o adiţie care îmbogăţeşte substanţial naraţiunea, în al doilea intervenţia nu e atât de vizibilă, probabil şi ca urmare a faptului că Reed Morano (la debut, ca regizoare) e director de imagine de meserie (Frozen River, The Skeleton Twins). În Meadowland, amprenta camerei e mai mult o notă de relief, o tuşă fină ca o adiere de vânt ce-ţi prilejuieşte revelaţii fugare în miez de vară.
Une jeunesse allemande (dir. Jean-Gabriel Périot/2015)
Versiunea de-ficţionalizată a celei mai sonore rupturi de coloană vertebrală naţională din istoria modernă a Germaniei: „revoluţia teroristă” orchestrată la sfârşitul anilor '60 de duetul Baader-Meinhof. Istoria fără e-uri e oribilă, asta scoate permanent în evidenţă realizatorul, ciupind sistematic comodităţile noastre de receptare/gândire. Organic food for thought, aş zice!
Mark Rylance în Bridge of Spies
A fost o plăcere şi-un şoc totodată să-l reîntâlnesc pe Rylance, prezenţă familiară în indie-urile britanice din anii '90, într-o producţie americană mainstream, cu spioni „veniţi din frig”. A îmbătrânit masiv (eu am în cap imaginea lui juvenil-sălbatică din Intimacy), trece vremea for fuck sake, dar aura aia de damnat e tot acolo, parcă şi mai accentuată
Paradoxal, interpretarea lui - reţinută, nuanţată, austeră - însufleţeşte un film gomos, şablonard şi grav ca o comoţie cerebrală. Dacă Alfredson (Tinker, Tailor...) şi Corbijn (A Most Wanted Man) sunt fantezişti în filmele lor cu spioni, Spielberg, în Bridge of Spies, e doar tezist. Sau na, fan tezism. Oricum, în cazul marelui S, I'll always have Munich.
Margherita Buy în Mia Madre (dir. Nanni Moretti/2015)
Privirea ei e suma a o mie de lumi, o mie de zări, o mie de stări... Nec plus ultra.
Secvenţa asta din Dixieland (dir. Hank Bedford/2015) pentru tot ce oferă, de la diafanul dans al camerei la preludiul seductiv pus la bătaie de cei doi misfits de suburbie.
Şi...
lanterna din Irrational Man (pentru că a stricat tot filmul).
*
16. Mistress America (dir. Noah Baumbach/2015)
Greta Gerwig şi Noah Baumbach ies la interval cu un nou proiect comun, unul totalmente diferit de Frances Ha (în caz că se aştepta cineva la o continuare pe acelaşi aliniament tematic). Here goes Adriana, cu insight-ul ei în urma unei vizionări în miez de noapte:
„Este un film despre ţăcăniţi într-o societate normală, pentru că normalitatea e generată de majoritate, iar ţăcăneala e viaţa celor ce-o compun: superficiali, visători, idealişti, învârtitori ai metropolelor cu bogaţi, cu business-uri falimentare din naştere şi afaceri profitabile, dar la fel de superflue ca viaţa.”
15. Mange tes morts (dir. Jean-Charles Hue/2014)
Între exploitation-uri de tip The Tribe,
vândute drept altceva (în fond sunt şi astea un fel de adibas ca aproape tot ce vine din Est, extrem sau nu), şi un experiment cinstit şi inegal, precum acest Mange tes morts (ok, să zicem că titlul e un pic
senzaţionalist), film despre ţigani (gadjos) vidat de exotisme şi înflorituri kusturiţiene (ăsta fiind, din păcate, un reper pentru multă lume), prefer oricând un demers din a doua categorie. Nici Hue nu foloseşte
subtitrari pentru a traduce limbajul personajelor, vorbitoare în grai nativ, dar măcar aici decizia are altă logică decât aceea de a potenţa şocul. Aaa, important în context: nici actorii săi nu sunt profesionişti.
14. The End of the Tour (dir. James Ponsoldt/2015)
And still... He eventually succeeded. |
13. Sicario (dir. Denis Villeneuve/2015)
Sicario e Traffic-ul lui Soderbergh în versiune nefardată. My kind of thriller. De fapt, anti-thriller pentru că exploatează exact acei subtropi ai genului pe care celelalte surate îi ignoră. E mult suspans static în Sicario, generat în primul rând de concepţia narativă, una în răspărul convenţiilor, şaptezecistă. Lucrul ăsta e vizibil mai ales în secvenţele de acţiune, care arată mai degrabă a secvenţe deconstruite. Cu toate acestea, au impact fantastic.
Nu-i aşa simplu să joci exclusiv pe cartea asta, însă dacă te duce capul (iar pe Villeneuve îl duce) şi dacă ai o echipă de elită, de la actori (gândiţi-vă la rolul lui del Toro for that matter) la tehnicieni (director de imagine, monteur, compozitor etc.), rezultatul nu poate fi decât eclatant. Sicario e în categoria asta, destul de restrânsă, în ciuda a ceea au spus diverşi specialişti toropiţi de somnul doxic. Cinismul social de tip Cormac McCarthy (vezi Counselor & No Country...) şi realpolitik-ul fără mănuşi sunt bonus. N-are rost să ne minţim singuri: războiul cu industria narcoticelor nu poate fi câştigat (seamănă cam cu lupta cu gândacii de bucătărie), cel mult limitată.
Nu-i aşa simplu să joci exclusiv pe cartea asta, însă dacă te duce capul (iar pe Villeneuve îl duce) şi dacă ai o echipă de elită, de la actori (gândiţi-vă la rolul lui del Toro for that matter) la tehnicieni (director de imagine, monteur, compozitor etc.), rezultatul nu poate fi decât eclatant. Sicario e în categoria asta, destul de restrânsă, în ciuda a ceea au spus diverşi specialişti toropiţi de somnul doxic. Cinismul social de tip Cormac McCarthy (vezi Counselor & No Country...) şi realpolitik-ul fără mănuşi sunt bonus. N-are rost să ne minţim singuri: războiul cu industria narcoticelor nu poate fi câştigat (seamănă cam cu lupta cu gândacii de bucătărie), cel mult limitată.
12. Lost River (dir. Ryan Gosling/2014)
11. Knight of Cups (dir. Terrence Malick/2015)
A prins în ultima clipă topul tocmai pentru că l-am văzut în urmă cu nici trei ore! Impresii şi emoţii amestecate, cert e că locul lui e în acest top. Voi reveni pe laaaaaaaaaaaaaarg în zilele următoare, acum mă voi mărgini la a spune că mi-a închis cum nu se poate mai frumos anul. De acord, Malick încă-şi caută cadenţa, oarecum dată peste cap de The Tree of Life, şi sunt semne, odată cu acest film, că se va reîntoarce în Zabrieskie Point-ul ce l-a făcut inclasabil.
10. Réalité (dir. Quentin Dupieux/2014)
În filme se vede sau se simte cel mai bine chestia asta: ironia, în sensul dat de Jankélévitch (restrictiv pentru unii, suficient de larg pentru alții) este o puternică unealtă pentru dezactivarea realităţii. În privinţa realităţii sunt de acord cu Proust, care spunea că, din nefericire, ochii fragmentaţi, trişti şi cu bătaie lungă ne îngăduie, poate, să măsurăm distanţele, dar nu ne indică direcţiile. Prin urmare, continuă MP, infinitul câmp al posibilului se extinde şi, dacă ar apărea întâmplător în faţa noastră, realul ar fi atât de în afara posibilului, încât, leşinând brusc, ne-am izbi de zidul apărut din senin şi ne-am prăbuşi uluiţi.
Aşa şi cu acest nou lungmetraj ieşit din capul lui Dupieux. Halucinogenial ar putea fi cuvântul care să-l descrie cel mai bine. Ostilităţile pornesc de la o casetă video de culoare albastră pe care o preadolescentă, pe numele ei... Réalité, o vede - şi e singura privilegiată - în ligheanul cu maţele unui mistreţ vânat de tatăl ei în parcul din centrul oraşului (un soi de LA stilizat).
Din momentul în care fata recuperează caseta din pubela în care fusese aruncată, lucrurile scapă controlat de sub control şi procesul de dezactivare a realităţii, amintit mai sus, se desfăşoară după reguli contraintuitive. De altfel, cei obişnuiţi cu filmele lui Dupieux ştiu că primul lucru ce trebuie făcut e să caute repere: e o misiune la care cineastul îşi obligă spectatorul. Asta vrea el de la spectator: să întreprindă singur munca de reperare şi de reconstituire, indispensabilă pentru a se „regăsi” în poveste şi să descopere, făcând asta, tot ceea ce pierde atunci când obţine lucrurile acestea de-a gata (aşa cum se întâmplă cu filmele organizate după convenţiile în vigoare).
8. The Assassin (dir. Hou Hsiao-Hsien/2015)
Stampă, aşa cum e tot filmul, de altfel! |
7. Inherent Vice (dir. Paul Thomas Anderson/2014)
6. La sapienza (dir. Eugène Green/2014)
Rareori declinarea filmică a unui cuvânt (cel din titlu), ipostaziere metaforică a luminii şi iluminării, a avut parte de o atât de completă reducere la esenţă ca aici. La sapienza este un film somptuos în care arhitectura devine personaj în sine, nu doar pretext de a arma replici, însă grandoarea imaginilor, mereu simetrizate, e temperată de regimul bressonian pe care e croit discursul cinematografic livrat de Green (la al cincilea lungmetraj, deja). Pe scurt (pe lung, altădată): o ebluisantă evadare din sine a patru personaje încorsetate de maladii, reale sau închipuite, ale sufletului. Când veţi ajunge la final, gândiţi-vă de două ori înainte de a alege între Borromini sau Bernini. Cum, n-aţi auzit de ei? Nu-i bai ireparabil: aveţi ocazia acum.
5. Anomalisa (dir. Duke Johnson & Charlie Kaufman/2015)
4. Entertainment (dir. Rick Alverson/2015)
Deadpan black comedy dusă la extrem(ele genului). Click pe link, dacă vă roade curiozitatea! |
3. As Mil e uma Noites/Arabian Nights vol. 1 - 3 (dir. Miguel Gomes/2015)
În anul în care ne-a părăsit Manoel de Oliveira, monumentalul pseudo-mockumentary (da, s-a ajuns şi aici) lansat de Miguel Gomes a avut darul de a ne consola (în pofida diferenţelor ce-i separă pe cei doi cineaşti) în faţa acestei pierderi. Şeherezada reimaginată
aici e stângistă în opţiuni politice, dar poveştile ei nu-s deloc stângace, ba
au o acuitate şi o urgenţă a imediatului ce-ţi ridică părul în cap. Şeherezada lui Gomes
este înainte de toate o eroină a crizei economice şi politice ce a dat
peste cap Portugalia post-2008. Supravieţuindu-i, îşi permite să
privească în trecut şi să-l racordeze la prezent pe nişte coordonate
socio-mentalitare ce se sustrag mai mereu încadărilor formale.
Am tresărit când am citit clasamentul lui Mihai: iniţial şi eu am avut intenţia de a mă fixa doar pe volumul al treilea, O Encantado (consacrat aproape în întregime păsărarilor din suburbiile Lisabonei, hobby pe cale de dispariţie de când cu normele UE), fără îndoială cel mai închegat din trilogie. L-aş lega tematic de Aqui, em Lisboa, un omnibus dedicat capitalei Portugaliei, epură metonimică a derivei unui stat rămas fără plasă de siguranţă în vâltoarea turbionului economic provocat şi de iresponsabilitatea politicienilor din funcţii-cheie (comportament amendat în cheie grotescă în primul volet, O Inquieto). Am renunţat la idee în cele din urmă, considerând că nu-s cel mai în măsură să pun la cale o astfel de nedreptate. În fond, melanjul acesta himeric de imaginaţie, realitate şi legendă nu poate funcţiona decât ca întreg.
Am tresărit când am citit clasamentul lui Mihai: iniţial şi eu am avut intenţia de a mă fixa doar pe volumul al treilea, O Encantado (consacrat aproape în întregime păsărarilor din suburbiile Lisabonei, hobby pe cale de dispariţie de când cu normele UE), fără îndoială cel mai închegat din trilogie. L-aş lega tematic de Aqui, em Lisboa, un omnibus dedicat capitalei Portugaliei, epură metonimică a derivei unui stat rămas fără plasă de siguranţă în vâltoarea turbionului economic provocat şi de iresponsabilitatea politicienilor din funcţii-cheie (comportament amendat în cheie grotescă în primul volet, O Inquieto). Am renunţat la idee în cele din urmă, considerând că nu-s cel mai în măsură să pun la cale o astfel de nedreptate. În fond, melanjul acesta himeric de imaginaţie, realitate şi legendă nu poate funcţiona decât ca întreg.
2. L'ombre des femmes (dir. Philippe Garrel/2015)
Puţin peste 60 de minute de cinema redus la esenţă. |
1. World of Tomorrow (dir. Don Hertzfeldt/2015)
Emily: I am very proud of my sadness because it means I am more alive. |
Minimalist, vizionar, genial: acesta e Don Hertzfeldt. Nu v-am zis nimic despre el până în clipa asta, în principiu deoarece omul e cunoscut numai de iniţiaţi (şi e păcat!), însă clipa asta e numai bună pentru a vă invita să deschideţi uşa către acest univers. Păşiţi dincolo, aveţi ce descoperi...
See you around!
See you around!