Mihai Cristea, ladies and gents, nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare. Contribuie aici since forever, trimiţând corespondenţe sau texte mai de peste tot unde ajunge, Festivalul de Film de la Veneţia fiind în ultimii doi ani o destinaţie predilectă, aşa că fără alte texte suplimentare, a scris el destul oricum, inclusiv preambulul, îi cedez spaţiul.
«
Dacă ar fi să caut o analogie folosind lexiconul breslei, atunci la începutul lui 2015 am schimbat rola în aparat și-am continuat acțiunea din 2014. Cei doi ani au destule asemănări. Și-n 2015 am văzut peste 300 de filme: am încercat să văd cît mai multe dintre ele într-o sală de cinema, țel care pare din ce în ce mai greu de atins într-un București unde cinematografele consacrate se închid într-un ritm alarmant, iar
viitorul îmi dă firave motive de speranță.
Itinerarul meu de cinefil a cuprins borne din anul anterior:
câteva zile la TIFF (unde, de altfel te-am avut tovarăș de drum și partener de discuții la terasă, între
filme), întoarcerea la laguna cu filme pe nume Veneția, o porție mai consistentă ca niciodată parcă din
Les films de Cannes. București, Cluj, Veneția - trei orașe de unde am ales pentru finalul anului filmele
care mi-au plăcut cel mai mult, într-un clasament emoțional-subiectiv. O precizare importantă: la fel ca
anul trecut, un singur titlu din Best of l-am bifat prin metode neortodoxe, restul le-am văzut într-o
sală de cinema.
Honorable mention
Der Rosenkavalier (dir. Robert Weine, 1925)
Ce caută un film din 1925 într-un top al filmelor din 2015? Păi pentru mine a fost unul dintre momentele
anului în materie de vizionări. Și vreau să aduc aminte cu ocazia asta că, o dată pe an, Institutul
Goethe organizează în București o proiecție-eveniment, o seară (în)cântătoare, un melanj între un
concert de muzică simfonică și un film mut, un soi de reconstrucție a ambianței în care oamenii din anii
'20 din Berlin, Paris, New York experimentau cinema-ul, fără vreo proiectare în timp a ceea ce avea să
urmeze. O relatare a serii memorabile, scrisă de un jurnalist român care a lucrat zeci de ani la fața
locului, în presa din Germania, o puteți parcurge aici.
*
* *
10. Comoara (dir. Corneliu Porumboiu)
Poate vorbesc în dodii acum, dar am impresia că prea mulți oameni inteligenți (și cinefili experimentați
pe deasupra) au expediat prea ușor acest film ca fiind pasabil/minor în baza unui mecanism de potecție
intern pe care și l-au construit, cum că Porumboiu trebuia să vină și să le livreze aceeași ciorbă
(reîncălzită) din Polițist, adjectiv, aceeași formă de umor din A fost sau n-a fost?, același standard, tipar
de a face filme. Ori eu mă bucur tare mult că omul le-a/ne-a dejucat așteptările cinefile printr-un film nostim, delectabil, care curge natural și din care și-a extirpat ambițiile auctoriale pregnante în producţiile mai vechi. Iar când am citit mai târziu un interviu în care a declarat că, în capul lui, atunci când a făcut filmul ăsta, a fost Rohmer cu Les nuits de la pleine lune (unul dintre filmele pe care le iubesc cel mai
mult) aproape că era să cad de pe scaun. Dar poate că și felul ăsta al lui de a răspunde e o altă
stratagemă de joc cabotin cu audiența.
9. El incendio (dir. Juan Schnitman)
Filmul câștigător de la TIFF e o relatare în timp real (aproape) a unui moment de cumpănă dintr-o relație
de cuplu și așa convulsivă, o orchestrare credibilă de cinema isteric care a fost foarte pe placul meu.
Nu știu cum se face, dar cele mai bune lungmetraje despre depresie făcute anul ăsta sunt două animații: Inside Out (remarcabil și el, dar mi-am impus să mă limitez la 10 titluri) și Anomalisa, un film destinat exclusiv adulților care conștientizează faptul că partea cea mai fericită din viața lor a trecut deja, iar momentele de (cameră de) depresurizare din balastul suferinței sunt într-un final iluzorii. N-aș vrea să detaliez acum, până în acest moment filmul n-a fost văzut de prea mulți. (Poate ar fi trebuit să detaliezi. E filmul care mi-a bulversat ierarhia suficient cât să împing cu o zi data-limită fixată iniţial. - s.m.)
7. Sangue del mio sangue (dir. Marco Bellocchio)
Un alt film din playlist-ul meu venețian, double bill cu Anomalisa: le-am văzut unul după altul pe același bilet. Mă aștept ca pelicula să genereze mai curând perplexitate și eventuale huiduieli (cum, de altfel, s-a întâmplat în sală, la fața locului), dar eu i-aș fi dat premiul suprem din festival. Are alura unui film mare și enigmatic în egală măsură, cu o amprentă biografică derivând din întoarcerea regizorului, după fix 50 de ani, în localitatea natală Bobbio, acolo unde şi-a turnat debutul - Pugni in tasca (o capodoperă absolută după gusturile subsemnatului). Practic, aceeași sufragerie, cu același mobilier din Pugni in tasca este redecorată să servească aici unei relatări medievale.
E vorba de un diptic, două povești disparat-temporale - Evul Mediu și zilelele noastre - ce a avut ca punct de creație incipient un atelier pe care Bellocchio l-a ținut cu studenții de la școala lui de film din Bobbio. Bellocchio își expune obsesiile într-o formă care nu-i întotdeauna facilă pentru spectatorul ce încearcă să lipească cele două povești prin conexiuni: prezența unui puteri dominante într-un loc (biserica înlocuită de capitalism, de ban), ce formă poate lua libertatea în fața unei astfel de puteri? (o seducătoare lipsită de păcat sau un vampir ca ultim reprezentant al creștin-democrației într-o eră tehnologizată sau pur și simplu nebunia), reflecții cinice despre situația economică a Italiei, nostalgia pentru vremurile trecute. Transpunerea ideilor e bizară, dar Bellocchio cu al său Bobbio practică acel cinema foarte personal (mergând până la a-și distribui familia pe ecran), pe care îl făcuse și Jodorowsky cu Tocopilla in La danza de la realidad cu un an în urmă. Sau Fellini cu filmele din Rimini, dacă vreți, deci apanajul unor mari autori de cinema.
5. Mia madre (dir. Nanni Moretti)
Mi s-a părut un film înduioșător tocmai prin epurarea oricărui tertip, cârlig facil de a emoționa, o dovadă că puterea emoției e altfel balansată și transmisă mai departe când e trecută prin filtrul maturizării reale, nu jucate/simulate, că nu poți să spui o astfel de poveste dacă nu ai în spate niște ani, iar cinema-ul trebuie să mai fie și reflexia organică a vieții, nu doar evadarea din viață în ceva ce unii numesc artă.
O proiecție târzie de scurtmetraje dintr-o vineri de toamnă placută la Cinema Elvira Popescu, la Animest. În sală a mai rămas o mână de oameni avizați, printre care eu eram strecurat ca un intrus. Și a început minunăția asta. A fost un sentiment de bucurie comună transmisă tuturor celor prezenți, că un film e o armă de seducție în masă, că în mod contrar intuiției, de fapt nu-ți trebuie efecte și bugete ca să împachetezi și să livrezi imaginația. Și am ajuns acasă și am rămas bulversat să aflu cum omul ăsta își face singur filmele, fără o echipă în spate. Preluând o formulă a lui Thomas Bernhard, cea a creatorului de teatru, avem de-a face în cazul de față cu un exemplar creator de cinema care sfidează ideea filmului privit ca artă colectivă.
3. Cemetery of Splendour (dir. Apichatpong Weerasethakul)
Nu sunt în stare să spun două lucruri coerente despre filmul ăsta, așa că o să-mi motivez alegerea și fascinația pe care a avut-o asupră-mi spunând două lucruri incoerente.
Unu: într-un film care pune în centrul construcției sale narcolepsia ca liant între două elemente care, de fapt, înseamnă o singură lume, dar pe care oamenii se încăpățânează să le despartă în real și imaginar, trebuie cel puțin să fi experimentat insomnia pentru a pricepe cel mult o fărâmă. Să te găsești în acea stare de trezie unde nici luciditatea, nici visul nu te-au acaparat complet, ci plutești suspendat între cele două. Chiar zilele astea am dat peste un fragment dintr-o carte cu un alt titlu sublim-funest, Apocalipsa memoriilor de Péter Nádas: „Şi mi se pare că se potrivește foarte bine contextului. Și nu era sigur dacă toate astea nu sunt vise, pentru că, pe de o parte, de nenumărate ori se întâmplă ca omul să viseze că se trezește, dar, de fapt, nu e vorba de trezire, ci doar de o nouă etapă de somn, o treaptă care duce în jos, spre profunzimi și mai mari...”
Doi: pornind de la punctul unu, este filmul care care a furnizat cea mai impresionantă secvență de cinema a anului. Pornind dintr-o sală de cinema, camera se mișcă, plutește o singură dată în tot filmul, captând prin pulsații de lumină toate conexiunile între lumi, din creierul soldaților în viața orașului, din viață în imaginație.
Și filmul, și toate orele de discuții de după film, în jurul unei mese. A fost grozav.
1. Arabian Nights (dir. Miguel Gomes)
Inițial doream să trec doar volumul 3 și în mod special segmentul cu documentarul despre păsări drept cea mai importantă bucată de cinema din 2015. Fix acea bucată care i-a exasperat pe mulți și i-a făcut pe prea puțini să exulte mi s-a părut sfidătoare și sublimă. Dar m-aș fi găsit în imposibilitatea de a argumenta rațional alegerea. În final, am ales să trec toată trilogia drept cea mai importantă experiență a anului, ca un fel de compendiu de revizitare și revalorificare a modurilor de a construi cinema. Toată ziua respectivă petrecută cu trilogia a fost și ultima proiecție importantă de care am avut parte la Cinema Studio. Sper să nu vorbesc acum despre sfârșitul unei ere.
Yeah, those damn birds!
8. Anomalisa (dir. Duke Johnson, Charlie Kaufman)
Nu știu cum se face, dar cele mai bune lungmetraje despre depresie făcute anul ăsta sunt două animații: Inside Out (remarcabil și el, dar mi-am impus să mă limitez la 10 titluri) și Anomalisa, un film destinat exclusiv adulților care conștientizează faptul că partea cea mai fericită din viața lor a trecut deja, iar momentele de (cameră de) depresurizare din balastul suferinței sunt într-un final iluzorii. N-aș vrea să detaliez acum, până în acest moment filmul n-a fost văzut de prea mulți. (Poate ar fi trebuit să detaliezi. E filmul care mi-a bulversat ierarhia suficient cât să împing cu o zi data-limită fixată iniţial. - s.m.)
7. Sangue del mio sangue (dir. Marco Bellocchio)
Un alt film din playlist-ul meu venețian, double bill cu Anomalisa: le-am văzut unul după altul pe același bilet. Mă aștept ca pelicula să genereze mai curând perplexitate și eventuale huiduieli (cum, de altfel, s-a întâmplat în sală, la fața locului), dar eu i-aș fi dat premiul suprem din festival. Are alura unui film mare și enigmatic în egală măsură, cu o amprentă biografică derivând din întoarcerea regizorului, după fix 50 de ani, în localitatea natală Bobbio, acolo unde şi-a turnat debutul - Pugni in tasca (o capodoperă absolută după gusturile subsemnatului). Practic, aceeași sufragerie, cu același mobilier din Pugni in tasca este redecorată să servească aici unei relatări medievale.
E vorba de un diptic, două povești disparat-temporale - Evul Mediu și zilelele noastre - ce a avut ca punct de creație incipient un atelier pe care Bellocchio l-a ținut cu studenții de la școala lui de film din Bobbio. Bellocchio își expune obsesiile într-o formă care nu-i întotdeauna facilă pentru spectatorul ce încearcă să lipească cele două povești prin conexiuni: prezența unui puteri dominante într-un loc (biserica înlocuită de capitalism, de ban), ce formă poate lua libertatea în fața unei astfel de puteri? (o seducătoare lipsită de păcat sau un vampir ca ultim reprezentant al creștin-democrației într-o eră tehnologizată sau pur și simplu nebunia), reflecții cinice despre situația economică a Italiei, nostalgia pentru vremurile trecute. Transpunerea ideilor e bizară, dar Bellocchio cu al său Bobbio practică acel cinema foarte personal (mergând până la a-și distribui familia pe ecran), pe care îl făcuse și Jodorowsky cu Tocopilla in La danza de la realidad cu un an în urmă. Sau Fellini cu filmele din Rimini, dacă vreți, deci apanajul unor mari autori de cinema.
6. The Assassin (dir. Hou Hsiao-Hsien)
5. Mia madre (dir. Nanni Moretti)
Mi s-a părut un film înduioșător tocmai prin epurarea oricărui tertip, cârlig facil de a emoționa, o dovadă că puterea emoției e altfel balansată și transmisă mai departe când e trecută prin filtrul maturizării reale, nu jucate/simulate, că nu poți să spui o astfel de poveste dacă nu ai în spate niște ani, iar cinema-ul trebuie să mai fie și reflexia organică a vieții, nu doar evadarea din viață în ceva ce unii numesc artă.
4. World of Tomorrow (dir. Don Hertzfeldt)
O proiecție târzie de scurtmetraje dintr-o vineri de toamnă placută la Cinema Elvira Popescu, la Animest. În sală a mai rămas o mână de oameni avizați, printre care eu eram strecurat ca un intrus. Și a început minunăția asta. A fost un sentiment de bucurie comună transmisă tuturor celor prezenți, că un film e o armă de seducție în masă, că în mod contrar intuiției, de fapt nu-ți trebuie efecte și bugete ca să împachetezi și să livrezi imaginația. Și am ajuns acasă și am rămas bulversat să aflu cum omul ăsta își face singur filmele, fără o echipă în spate. Preluând o formulă a lui Thomas Bernhard, cea a creatorului de teatru, avem de-a face în cazul de față cu un exemplar creator de cinema care sfidează ideea filmului privit ca artă colectivă.
3. Cemetery of Splendour (dir. Apichatpong Weerasethakul)
Nu sunt în stare să spun două lucruri coerente despre filmul ăsta, așa că o să-mi motivez alegerea și fascinația pe care a avut-o asupră-mi spunând două lucruri incoerente.
Unu: într-un film care pune în centrul construcției sale narcolepsia ca liant între două elemente care, de fapt, înseamnă o singură lume, dar pe care oamenii se încăpățânează să le despartă în real și imaginar, trebuie cel puțin să fi experimentat insomnia pentru a pricepe cel mult o fărâmă. Să te găsești în acea stare de trezie unde nici luciditatea, nici visul nu te-au acaparat complet, ci plutești suspendat între cele două. Chiar zilele astea am dat peste un fragment dintr-o carte cu un alt titlu sublim-funest, Apocalipsa memoriilor de Péter Nádas: „Şi mi se pare că se potrivește foarte bine contextului. Și nu era sigur dacă toate astea nu sunt vise, pentru că, pe de o parte, de nenumărate ori se întâmplă ca omul să viseze că se trezește, dar, de fapt, nu e vorba de trezire, ci doar de o nouă etapă de somn, o treaptă care duce în jos, spre profunzimi și mai mari...”
Doi: pornind de la punctul unu, este filmul care care a furnizat cea mai impresionantă secvență de cinema a anului. Pornind dintr-o sală de cinema, camera se mișcă, plutește o singură dată în tot filmul, captând prin pulsații de lumină toate conexiunile între lumi, din creierul soldaților în viața orașului, din viață în imaginație.
2. Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu)
Și filmul, și toate orele de discuții de după film, în jurul unei mese. A fost grozav.
1. Arabian Nights (dir. Miguel Gomes)
Inițial doream să trec doar volumul 3 și în mod special segmentul cu documentarul despre păsări drept cea mai importantă bucată de cinema din 2015. Fix acea bucată care i-a exasperat pe mulți și i-a făcut pe prea puțini să exulte mi s-a părut sfidătoare și sublimă. Dar m-aș fi găsit în imposibilitatea de a argumenta rațional alegerea. În final, am ales să trec toată trilogia drept cea mai importantă experiență a anului, ca un fel de compendiu de revizitare și revalorificare a modurilor de a construi cinema. Toată ziua respectivă petrecută cu trilogia a fost și ultima proiecție importantă de care am avut parte la Cinema Studio. Sper să nu vorbesc acum despre sfârșitul unei ere.
Yeah, those damn birds!
»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu