Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 27 decembrie 2015

"Four is what...?" (75) [Christmas, Again/2014]: ediţie specială de Crăciun

Sunt fascinat de viaţa vânzătorilor de brazi. Mă rog, mai mult de jobul în sine, unul la care la o adică m-aş înhăma dacă aş avea ocazia, cu toate că nu e deloc floare la ureche, având în vedere anotimpul în care se prestează. Şi negustorii de pepeni îmi sunt simpatici, dar cu îndeletnicirea lor sunt familiarizat din vremurile mele de glorie când împărţeam un colţ de piaţă cu ei. Eu vindeam hotdogi şi pepsi într-o caşcarabetă, ei pepeni. 

Bine, noaptea nu prea vindeau, că practic noi doar noaptea ne intersectam. Mai mult stăteau de veghe să nu le fure romulanii din piramidele înşirate pe asfalt, invariabil acoperite cu pături şi celofan albastru mat (când ploua). În principiu, ne ţineam de urât, stând la taclale. Mai făceam şi-un barter, eu un suc, ei un pepene, ce mai?, ne aveam ca fraţii. Mai treceau şi gaborii din când în când, cică în control, nu plecau de-acolo fără tainul de rigoare, dar o mână o spală pe ailaltă, oricum erau băieţi de gaşcă. În plus, aflam ştirile tabloide de a doua zi, alea cu furturi, bătăi şi violuri, direct de la sursă (era şi-o discotecă în zonă, deci era distracţie maximă). Nu că eram ahtiat după aşa ceva, da' veneau cu teritoriul, cum se zice.


Găsesc, deci, captivantă ocupaţia asta din o mie de motive, de la mirosul proaspăt de conifer până la semnificaţiile mai adânci ale „transplantării” sale în casele oamenilor. Unde mai pui că brazii nu se mocirlesc, cel mult se scutură când se usucă, mă rog, acele alea îţi mai împung faţa, ăsta să zicem că ar fi un inconvenient, dar şi-aşa mi se pare foarte okish... Nu văd lucrurile printr-un filtru romantic, ba dimpotrivă, ştiu ce înseamnă în termeni cât se poate de reali.

Prin urmare, mă uit cu atenţie după şi la filme care tratează bucăţi din viaţa oamenilor care vând brazi de Crăciun. Şi cum la noi subiectul e inexistent (cred că doar la Porumboiu am văzut ceva, en passant, în A fost sau n-a fost?), chit că ar fi materie primă de o mie de ori mai ofertantă, mă mulţumesc cu ce fac alţii, în speţă americanii. Dacă în urmă cu doi ani am vorbit despre All Is Bright, anul ăsta, la spartul târgului, vă propun Christmas, Again, film de autor cum ar veni, autorul - Charles Poekel - fiind de toate: scenarist, regizor şi producător. Şi la debut, pe deasupra.

Povestea de aici se întâmplă în New York, numai că e acel NY marginal, lipsit de strălucire, lumpen, apropiat de urbanul cenuşiu al outsider-ilor din filmele de început ale lui Ramin Bahrani. În centrul ei, un tânăr (Kentucker Audley, star indie vizibil în Sun Don't Shine, Ain't Them Body Saints sau în producţiile lui Joe Swanberg) întors acasă din pribegii deopotrivă profesionale şi sentimentale. Un loser perfect pe nume Noel (ok, nu era nevoie de o suprapunere atât de evidentă), pus în faţa unei experienţe cât se poate de concretă: supravieţuirea.

Fără a împovăra naraţiunea cu acel obositor existenţialism depresiv din alte filme de gen, Poekel îşi priveşte în liniște personajul, insistând pe singurătatea sa funcțională şi pe detaliile ce-i vertebrează pauperul univers. Interacţiunile cu cei din jur sunt minimale: derivă din exerciţiul funcţiunii sau sunt pur şi simplu accidentale din categoria „nu vă supăraţi, aveţi cumva o ţigară?” Oameni fără nume, ba chiar şi fără chip, conversaţii utilitare, fără urme şi fără urmări. Un furnicar rece, dantelat cu lumini ce pentru unii înseamnă bucurii autoadministrate, iar pentru alţii nimic mai mult de câteva zile fără semnificaţie precisă. Graţie acestui dispozitiv observaţional, povestea nu balansează în nici o direcţie care să impună vreo (ipo)teză prefabricată.

Cu toate notele aşezate la locul lor pe portativul unui gen numit îndeobşte character study, Christmas, again este un splendid anti-film de sărbători ce denunţă, calm şi deloc ostentativ, iluziile unui Crăciun supralaicizat, sufocat de marketing şi de sur(og)atele sale aspiraţionale. Empatia de care dă dovadă şi o foarte nuanţată înțelegere a condiției umane îl plasează în zona aceea dulce-amară a înţelepciunii care-şi face un bine neprivându-se de spiritualitate.

Niciun comentariu: