Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

20 decembrie 2015

The Revenant: de la Birdman la Bear-man


Direct spus: noul film al mexicanului Alejandro González Iñárritu nu are ambiţia de a juca în superliga unor Fitzcarraldo sau Apocalypse Now. Asta poate şi fiindcă anul în care e făcut/lansat e departe, ideologic vorbind, de nevrozatul deceniu 7 al secolului trecut, unul convulsiv şi anarhic în toate sensurile (pentru America, se înţelege).

Lipsit de un astfel de context care să-l legitimeze dincolo de limitele genului său, The Revenant este o clasică poveste cinematografică despre supravieţuire şi răzbunare în Vestul sălbatic (anul e 1820: goana după aur încă nu începuse, dar luptele cu triburile de indieni erau la ordinea zilei). La o adică s-ar putea vorbi şi despre un western rescris pe o linie de cod împrumutată din marile filme epice.

Atâta doar că, într-o epocă în care hibridizarea e monedă curentă, acea linie este alterată de o metafizică incandescentă, inserată într-o montură cu pronunţate contururi malickiene. The New World este cel mai la îndemână termen de referinţă aici, deşi se poate extinde comparaţia şi spre The Thin Red Line. Similitudinea e deopotrivă tematică (omul alb care perverteşte şi maculează tot ce îi iese în cale, de la natură la alte civilizaţii: cu cât mai diferite acestea, cu atât mai brutală intruziunea) şi tehnică (cadre lungi, sinuoase, fluide, dialog esenţializat, voiceover-uri şi muzică hipnotice).


Brutalitatea obturează emoţia. Reţeta e simplă: fizicitate în exces şi psihism reţinut ce ţâşneşte la suprafaţă din resorbţia onirică a tuturor nenorocirilor ce izbesc protagonistul (DiCaprio). Tendinţa de a-şi copleşi personajele cu greutăţi supradimensionate e aproape trademark la Iñárritu, gândiţi-vă la Biutiful, de pildă, noroc că de data asta dozajul este o idee mai fin. Sau na, fiind vorba despre un vânător de urşi, pus prin specificul jobului în faţa a nenumărate pericole posibile şi imposibile, avalanşa de lovituri ce se abat asupră-i nu mai apare aşa de manufacturată. Spaţiu propice pentru cineastul mexican şi colaboratorul său în materie de imagine, indescriptibilul Emmanuel Lubezki, să orchestreze în cheie naturalistă o simfonie de sunet (ţipete, gemete, grohăituri), lichide interne (sânge, bale, muci etc.) şi culoare, întreruptă sau punctată de antracte de regulă halucinatorii. Realism crud + realism magic, cum ar veni. Nu contrast, ci alternanţă. Strange!


Fără putinţă de tăgadă, The Revenant înseamnă întoarcerea cineastului mexican pe un teren familiar - mizerabilismul - după o scurtă (eu speram să dureze mai mult de-atât) deambulare în zone ceva mai puţin imunde (Birdman). Am înţeles: ieşirea lui Hugh Glass (acesta e numele eroului, unul legendar în literatura de peste Ocean) din burta unui cal, într-o secvenţă ce va ridica sprâncene sau va coborî pleoape, depinde de gusturi, e o metaforă, destul de în ochi plantată, pentru renaşterea ca fiinţă umană, aşa cum ieşirea lui Iona din pântecul balenei e sinonimă cu apariţia unui om nou, reîntrupat într-o versiune spirituală superioară. Cu genul ăsta de trimiteri biblice, altă marotă pentru stilul Iñárritu (nefericitul personaj interpretat de Bardem în Biutiful era în felul său un Iov 2.0), ne-am obişnuit deja.

Ce n-am înţeles (dar poate o voi face dacă-l văd de mai multe ori şi, zic, pe ecran mare) e încotro bate el cu acest film. Cum spuneam, The Revenant nu are forţa şi amplitudinea acelor alegorii menţionate la început. E spectaculos tehnic, foarte bine, nici nu mă aşteptam la altceva, ba aş zice că la asta mă aşteptam în primul rând (având în vedere antecedentele). Totuşi, simpla - vorba vine! - joacă de-a virtuozitatea mi se pare o miză cam pirpirie.

În fond, ce semnifică acea agăţare de un abur de viaţă a unui om aproape mort, voinţa lui de a trăi cu orice preţ când Totul cu T mare conspiră împotriva sa? Nimic deosebit, se pare. Flow-ul narativ (s-a filmat cronologic, apropo), chiar susţinut de monologuri eterice şi ezoterice, rămâne unidimensional. Singurul lucru care contează e motivaţia per se: prinderea şi pedepsirea celor care au abandonat un semen în suferinţă. Iluzia. Proiecţia. Aplicarea legii talionului. Oricum, cu un astfel de film, cu titlul dat acestui film (habar nu am cât de autoreferenţial), cu maniera de a trata subiectul şi sateliţii săi, personajele adică, Iñárritu lasă impresia că el însuşi e un revenant, o fantomă ce bântuie un tip de cinema, care în regia lui, şi-a atins limitele.