Screenshots from Lost River (dir. Ryan Gosling/2014)
Influenţe (şi evocări)
Lynch (onirismul efervescent + personajele wicked: de ex., „negativul” interpretat de Ben Mendelsohn se situează undeva între Bobby Peru şi Frank Booth, la pachet cu perversităţile lor sexuale, dar şi omologul său, Bully, e tot de-acolo, din subteranele psihismelor contorsionate), Bava (agent de influenţă pentru Lynch şi cum Lynch e peste tot acasă în Lost River, aţi înţeles schema, başca Barbara Steele care vine chiar din giallo-urile maestrului), Refn (violenţa excesivă - capul unui şobolan de companie e tăiat cu foarfeca, în close-up + neonizarea ambientală), Malick (lirismul dens + obsesiile piromaniacale: incendiatorii de-aici par descinşi direct din Badlands şi Days of Heaven), nişte Noé (psihedelizarea naraţiunii în ideea de a compensa/justifica elipsele narative) şi ceva Cianfrance (cadrele fluide, romantismul post-modern damnat). Fetişisme, pe scurt.
Lume bună, lume cu stil, (p)referinţe înalte. Cu unii dintre cineaştii amintiţi mai sus a lucrat, cu alţii încă nu, dar nu-i târziu. Dacă Malick, de pildă, îşi păstrează tonusul creativ din ultimii ani, m-aştept să-l înroleze pe Gosling în vreun proiect, căci e genul de actor carismatic-misterios foarte pe gustul său (vezi rolul lui Afleck din To the Wonder, iar Afleck pe lângă Gosling e perete de biserică adventistă în materie de expresivitate în regim silenţios).
Confluenţe (şi permutări)
Setting-ul de Southern gothic recreat - fără mari dificultăţi - în Detroitul pustiit de criză, mixul incandescent de thriller şi mystery, recte inversarea unor tropi din cele două genuri, survolarea subţire a mesajului social (The American Dream gone horribly wrong) şi incoerenţa epică specifică arthouse-ului experiment(al), cultivată deliberat într-un discurs filmic ce nu elimină complet povestea (ba mai are şi subplot-uri, dintr-unul cu alură mitologică trăgându-se chiar titlul: un oraş scufundat în anii 50 pentru a face loc altuia nou).
Ocurenţe (şi convocări)
Principalul personaj pozitiv, ancora de care spectatorul se poate agăţa în această dezolare urbană cu tuşe apocaliptice, se cheamă Bones (Iain de Caestecker, o clonă goslingiană cu potenţial), aluzie evidentă la numele trupei rock în care Gosling e solist (Dead Man’s Bones), alt personaj - o doamnă în vârstă încremenită într-un trecut idealizat - pare luat cu totul din The Marriage of Maria Braun al lui Fassbinder, în vreme ce altele - Rat, Cat, Misty sau Face - denotă o onomastică de sorginte indie (în acord, probabil, cu toposul suburban depersonalizat în care supravieţuiesc). Plus soundtrack-ul retro-electro, ecou al celui din Drive.
Lynch (onirismul efervescent + personajele wicked: de ex., „negativul” interpretat de Ben Mendelsohn se situează undeva între Bobby Peru şi Frank Booth, la pachet cu perversităţile lor sexuale, dar şi omologul său, Bully, e tot de-acolo, din subteranele psihismelor contorsionate), Bava (agent de influenţă pentru Lynch şi cum Lynch e peste tot acasă în Lost River, aţi înţeles schema, başca Barbara Steele care vine chiar din giallo-urile maestrului), Refn (violenţa excesivă - capul unui şobolan de companie e tăiat cu foarfeca, în close-up + neonizarea ambientală), Malick (lirismul dens + obsesiile piromaniacale: incendiatorii de-aici par descinşi direct din Badlands şi Days of Heaven), nişte Noé (psihedelizarea naraţiunii în ideea de a compensa/justifica elipsele narative) şi ceva Cianfrance (cadrele fluide, romantismul post-modern damnat). Fetişisme, pe scurt.
Lume bună, lume cu stil, (p)referinţe înalte. Cu unii dintre cineaştii amintiţi mai sus a lucrat, cu alţii încă nu, dar nu-i târziu. Dacă Malick, de pildă, îşi păstrează tonusul creativ din ultimii ani, m-aştept să-l înroleze pe Gosling în vreun proiect, căci e genul de actor carismatic-misterios foarte pe gustul său (vezi rolul lui Afleck din To the Wonder, iar Afleck pe lângă Gosling e perete de biserică adventistă în materie de expresivitate în regim silenţios).
Confluenţe (şi permutări)
Setting-ul de Southern gothic recreat - fără mari dificultăţi - în Detroitul pustiit de criză, mixul incandescent de thriller şi mystery, recte inversarea unor tropi din cele două genuri, survolarea subţire a mesajului social (The American Dream gone horribly wrong) şi incoerenţa epică specifică arthouse-ului experiment(al), cultivată deliberat într-un discurs filmic ce nu elimină complet povestea (ba mai are şi subplot-uri, dintr-unul cu alură mitologică trăgându-se chiar titlul: un oraş scufundat în anii 50 pentru a face loc altuia nou).
Ocurenţe (şi convocări)
Principalul personaj pozitiv, ancora de care spectatorul se poate agăţa în această dezolare urbană cu tuşe apocaliptice, se cheamă Bones (Iain de Caestecker, o clonă goslingiană cu potenţial), aluzie evidentă la numele trupei rock în care Gosling e solist (Dead Man’s Bones), alt personaj - o doamnă în vârstă încremenită într-un trecut idealizat - pare luat cu totul din The Marriage of Maria Braun al lui Fassbinder, în vreme ce altele - Rat, Cat, Misty sau Face - denotă o onomastică de sorginte indie (în acord, probabil, cu toposul suburban depersonalizat în care supravieţuiesc). Plus soundtrack-ul retro-electro, ecou al celui din Drive.
Carenţe (şi derogări)
Lost River îi certifică lui Gosling calitatea de netăgăduit de gurmand cinefil şi, un pic mai discret, aceea de regizor cu personalitate. Ok, influenţele denotă gusturi şi digestie bune, imaginea hipnotic-flamboaiantă e chintesenţa acestora şi principalul punct forte, dar ce te faci când acestea, chiar şi dozate ca lumea, îţi developează preponderent aptitudini de emul? Nu mă hazardez să răspund acum, însă al doilea film, dacă va mai fi unul, va lămuri lucrurile în mare măsură.
Până atunci, debutul lui Gosling în lungmetraj e mai mult un şoc estetic, o diagramă poetică în care ezitările, ambiguităţile sau metaforele, materia primă a oricărui demers de acest tip, sunt integrate aproximatic. În lipsa unei sintaxe, aceste idei volante funcţionează individual, însă ratează detenta ca bloc discursiv (sigur, poţi face abstracţie de asta şi atunci lucrurile au altă densitate). Arată bine, sunt ca un foc de artificii spectaculos, cromatizat feeric, dar care în absenţa sincronizării, explodează cumva la întâmplare, pierzând din sens. E acesta un semn limpede de imaginaţie intrepridă, nu şi de maturitate, pentru că dacă imaginaţia e un regn autonom, care scapă determinărilor, maturitatea se supune regulilor.
Merg, totuşi, pe mâna lui Gosling şi îi creditez demersul în afara acestor reguli. Fiind vorba de un debut. cred că o doză de imperfecţiune e necesară dacă nu cumva dezirabilă.
Lost River îi certifică lui Gosling calitatea de netăgăduit de gurmand cinefil şi, un pic mai discret, aceea de regizor cu personalitate. Ok, influenţele denotă gusturi şi digestie bune, imaginea hipnotic-flamboaiantă e chintesenţa acestora şi principalul punct forte, dar ce te faci când acestea, chiar şi dozate ca lumea, îţi developează preponderent aptitudini de emul? Nu mă hazardez să răspund acum, însă al doilea film, dacă va mai fi unul, va lămuri lucrurile în mare măsură.
Până atunci, debutul lui Gosling în lungmetraj e mai mult un şoc estetic, o diagramă poetică în care ezitările, ambiguităţile sau metaforele, materia primă a oricărui demers de acest tip, sunt integrate aproximatic. În lipsa unei sintaxe, aceste idei volante funcţionează individual, însă ratează detenta ca bloc discursiv (sigur, poţi face abstracţie de asta şi atunci lucrurile au altă densitate). Arată bine, sunt ca un foc de artificii spectaculos, cromatizat feeric, dar care în absenţa sincronizării, explodează cumva la întâmplare, pierzând din sens. E acesta un semn limpede de imaginaţie intrepridă, nu şi de maturitate, pentru că dacă imaginaţia e un regn autonom, care scapă determinărilor, maturitatea se supune regulilor.
Merg, totuşi, pe mâna lui Gosling şi îi creditez demersul în afara acestor reguli. Fiind vorba de un debut. cred că o doză de imperfecţiune e necesară dacă nu cumva dezirabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu