Cvasimilitudini II.18 [The Imaginary Ball]

Suntem la finalul filmului şi Thomas revine în parc pentru a căuta cadavrul „revelat” de celălalt film, cel din aparatul său de fotografiat (Blow-Up e un discurs despre discurs, keep this in mind!), însă acesta a dispărut fără urmă şi odată cu el orice dovadă a crimei al cărei singur şi involuntar martor fusese. Abătut, se întoarce acasă, pe jos. 

Pe drum se intersectează cu automobilul supraaglomerat al zgomotoşilor mimi, aceiaşi din secvenţa de deschidere. Maşina se opreşte oarecum în dreptul lui, pasagerii coboară iar doi dintre ei intră pe terenul de tenis din apropiere. Hărmălaia încetează ca prin farmec şi... Ceea ce urmează e deja iconic şi subiectul a sute, dacă nu cumva mii, de hermeneutizări.

Nu voi insista, deci, asupra lui, mă rezum la a spune câteva vorbe despre jucători. Într-un remarcabil eseu (Blow-Up: From the Word to the Image), John Freccero notează că în antropologie mimii sunt asociaţi cu magia şi vrăjitoria, drept pentru care şi el îi consideră tot nişte agenţi demonici, „personaje «marginale» care mediază între lumea spiritului şi lumea materiei, între semnificantul material şi semnificaţia spirituală”. În acest context, paralela făcută cu visul pe care Altisidora i-l istoriseşte lui Don Quijote, în al doilea volum al romanului, e mai mult decât spectaculoasă: 

 „Adevărul e că am ajuns numai până la poarta iadului, unde hălăduiau bătând mingea vreo cinci şase perechi de împieliţaţi, toţi în ciorapi lungi şi-n pieptare, cu gulere mari împodobite cu şpiţuri de Brabant lucrate-n igliţă, la fel şi îndoiturile mânecilor, ce le slujeau de mânecuţe, de unde le ieşeau afară vreo patru degete din braţ, ca să le arate mai lungi mâinile, în care ţineau nişte beţe de foc cu care băteau mingile. Ce m-a uimit mai mult este că-n loc de mingi se slujeau de cărţi, pline, pare-se, cu vânt şi cu câlţi, lucru cu totul nemaivăzut şi ciudat…”

Revin: Thomas priveşte impromptu-ul tenisistic cu un soi de detaşare amuzată până în clipa în care protagoniştii îi cer să returneze mingea, ajunsă, pretind ei, dincolo de gard. În terenul lui. E un moment cât se poate de important: va intra în convenţia lor ludică, atât de goală de sens în ce-l priveşte, în comparaţie cu acea posibilă crimă pe care n-o poate proba sau ve refuza propunerea?

Fără a sta prea mult pe gânduri dar şi fără prea multă tragere de inimă le va da mingea. Forţat de împrejurări (cadavrul nu mai e, repet, dar în condiţiile astea oare a existat cu adevărat?), Thomas e nevoit să admită că sensul pe care-l caută este sau a devenit, asemeni acelei mingi imaginare, o f(r)icţiune. În fond, chiar şi obiectivitatea unei fotografii se dovedeşte a fi tot o reprezentare mediată a cărei semnificaţie îi scapă, nu o poate controla.

Ce surprinde la Antonioni este prezenţa mimilor, prima şi ultima în filmele sale, cu atât mai curioasă cu cât aceştia, asemeni clovnilor, sunt o marotă felliniană. E o bizară ocurenţă, probabil şi artificială în bună măsură, căci ei lipsesc din materialul-sursă (nuvela lui Cortazar) iar aici sunt folosiţi extracurricular, adică în afara tramei propriu-zise.

 

Ce face Abderrahmane Sissako în această secvenţă din Timbuktu, lungmetraj ce-i marchează revenirea după o absenţă de 7 ani, e limpede un omagiu, context în care nu putem face abstracţie de cuantumul de artificialitate al acesteia. Cu alte cuvinte, derivă episodul în cauză din logica naraţiunii sau e doar o formă de a plasticiza o realitate cruntă, efect al aberantelor interdicţii impuse în Mali de jihadiştii Aqmi (Al-Qaïda au Maghreb islamique), printre care, la loc de frunte, sunt cele de a juca fotbal şi de a asculta muzică occidentală.

Impresia mea e că într-un spaţiu concentraţionar, cum e cel zugrăvit aici de Sissako, artificialul ajunge să facă parte - împotriva firii - din decorul cotidian. Devine normalitate, uzurpând prerogativele acesteia. Caz în care, într-un climat impus cu forţa şi acceptat ca atare de cei ce nu au de ales, un meci de fotbal cu o minge imaginară (căci o minge adevărată e deja obiect delict) pare perfect posibil. Şi real! Sau cel puţin aşa ar trebui să fie, dincolo de codurile culturale şi percepţiile exterioare acelui status quo.

Paradoxal e că exact acolo unde ar trebui să sară în ochi, la Antonioni adică, artificialul/insolitul (absenţa mingii) este subtil escamotat, în vreme ce dincoace, deşi parte integrantă a unei plauzibile normalităţi, ce-l şi legitimează de altfel, este taxat ca ficţiune la modul „Hai, dom'le, nici chiar aşa”!

Măgăruşul l-aţi remarcat? Prezenţa lui acolo cum o fi? Artificială sau naturală? L-am putea substitui lui Thomas sau nu? Sau poate gardienii înarmaţi ce dau ture pe motocicletă sunt echivalentul lui? Ar intra ei - subversiv - în acest joc? Sunt întrebări la care vă invit să meditaţi (dacă aveți chef).