Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 29 mai 2015

Relatos salvajes: crowd pleaser fără pretenţii

Relatos salvajes e un soi de omnibus ce conţine 6 scurtmetraje axate pe două teme mari şi late: violenţa şi corupţia din Argentina contemporană. Zic soi pentru că spre deosebire de omnibusurile clasice, în cazul de faţă toate cele 6 poveşti (care nu se intersectează, slavă Domnului, asta mai lipsea!) sunt semnate de acelaşi autor: Damián Szifrón.


Pentru cei mai puţin familiarizaţi, Szifrón e un cineast argentinian fascinat de cinema-ul hollywoodian (de la concepţie şi modus operandi la distribuţie, musai împănată cu vedete). Din păcate e genul de fascinaţie ce eşuează în mimetism. Imitaţia e frumos executată, ia ochii, dar nu tinde nici o clipă spreun nivel superior, spre exhibarea propriei personalităţi, de exemplu. Tiempo de valientes (2005) rezumă strălucit această viziune lipsită de adâncime. De-aici şi confuzia ce învăluie multă vreme spectatorul: e un buddy action vorbit în spaniolă sau e o parodie hispanică a filmelor de gen? Nu de alta, dar în prima parte Szifrón marşează atât de tare pe umor încât senzaţia de parodie, cu mai toate clişeele genului luate la mişto, e în permanenţă prezentă. În momentul în care se decide să revină la tonul serios, un pic cam tardiv şi inoportun, reducând poantele şi autoderiziunea cultivată de la bun început de protagonişti, nimic nu mai seamănă cu nimic, mai ales că şi acţiunea e tot mai implauzibilă, mai trasă de păr, mai peticită.

De regulă, recursul la tehnica ludică, ironică a parodiei îşi propune să atragă atenţia asupra respectivei formule, să subjuge, uneori subtil, alteori in the face. Exemple strălucite de întrebuinţare a discursului parodic, unde acesta e un scop în sine, oferă Jim Abrahams (în Hot Shots!) sau John McTiernan (în Last Action Hero). Aici parodia are două funcţii distincte: pe de o parte - în cele mai multe secvenţe - e deconstructivă, pe de alta - e reverenţioasă, paradoxal reverenţioasă, căci este cunoscută apetenţa generică a parodiei pentru „desfiinţarea” modelului şi, eventual, înlocuirea lui, mai mult sau mai puţin ilicită, cu simulacrul. Logica răsturnării convenţiilor devine ea însăşi convenţională. La Damián Szifrón, parodia e doar o premisă falsă. Derutantă. 


Din fericire, Relatos salvajes e oarecum diferit tipologic de Tiempo de valientes, e mai ancorat în social, iar umorul e fie absurd, fie burlesc. Superficialitatea rămâne, totuşi, nota dominantă. Filmul a prins anul trecut, numai Dumnezeu ştie prin ce hazard, un loc în competiţia oficială de la Cannes. Cum ar veni, a concurat pentru Palme d'Or! O extravaganţă a selecţionerilor sau poate un cec în alb, un vot de încurajare, habar nu am, cert e că alături de The Search (Hazanavicius) şi The Captive (Egoyan) a întregit troica tombaterelor care sub nici un chip n-aveau ce căuta acolo.

Din nefericire, ce câştigă pe-o parte, pierde pe alta. Independente, cum ziceam, inegale (valoric şi ca durată), străbătute de un tragicomic în genere burlesc (ăsta e singurul punct forte) şi extrase din medii sociale puternic polarizate, cele şase poveşti arată ca pagina 5 dintr-un tabloid. Colorată, şucară, exotică, dar fatalmente superficială. Infotainment for the masses generator de hăhăieli şi ilaritate, numai bun pentru deschiderea unui festival precum TIFF-ul. Departe de a problematiza, întâmplările relatate pot fi de oriunde, nici măcar una nu are acel ceva care s-o individualizeze (geografic sau politic). Sunt toate yesterday news, degrabă uitabile. De altfel, în chiar prologul ce funcţionează ca un fel de capac introductiv,  un pensionar citeşte liniştit ziarul, instalat comod în şezlongul lui mic-burghez... În scurt timp lectura-i va fi curmată de un avion ce-i aterizează fix în creştet. Şi lui, şi nevesti-sii!

Dacă ar fi să aleg segmentul cel mai reuşit din tot acest (bri)colaj, atunci clar m-aş opri asupra ultimului (Hasta que la muerte nos separe), o excelentă demantelare a ipocriziei şi convenţiilor din spatele unei petreceri de nuntă. Modul în care sunt puse în fason ostilităţile dintre nuntaşi (mai întâi răzbelul geloziei dintre miri, apoi inevitabila ciocnire a diferenţelor de clasă dintre invitaţi), cu toate punctele de tensiune la locul lor, cu explozia de nervi şi adrenalină perfect ţinută în frâu şi cu foarte ghiduşul chill out al taberelor combatante, relevă o limpede stăpânire a noţiunilor de bază şi o oarecare apetenţă pentru nuanţe. Aş zice că e cam puţin şi cam fără folos, judecând în ansamblu. Damián Szifrón are ani buni de lucru în televiziune (serialele cu detectivi sunt febleţea sa) şi asta se vede. Din păcate, nu în sens pozitiv.

***

Crazy credits (via imdb): In the opening credits of the film, each actor is identified and accompanied by the image of a wild animal. In the case of the director (Szifrón), he chose a fox, the reason is not only because he is red haired: "The fox was an animal that my dad really liked, he always saw foxes documentaries, I think that's why I chose it..."