Da, da, da… Coincidenţe! Ce-am mai râs. Cu lacrimi. De fapt, da, lacrimi au fost, numai că din alte pricini. Întâmplător, ultimul film despre care am scris a fost Biutiful. Făceam acolo, abrupt şi incomplet, trimitere la Iov. Pun capăt acestui hiatus acum, cu The Tree of Life care, lovitură de graţie aplicată mie, se deschide cu un citat din... Iov! Şi cu un lan de floarea soarelui. Se încheie cam tot aşa, dar eu, în iulie, din goana automobilului, nu ştiam asta. Nu ştiam nici după o lună, când la Mila 23, fotografiam, din nou, tot floarea soarelui. Cerc care se închide, capăt.
Amintirile nu au nimic de-a face cu cronologia. Amintirile năvălesc. Entropic. Haotic. Flux şi reflux anamnetic. Proust. Jung. Lacan. Timp pierdut, timp regăsit, timp, netimp, răstimp. Nimic nu e întâmplător şi totuşi nu e un nici un fir logic, retrospectiv privind, rememorând, trăind, retrăind. Erase and rewind. Realitatea (sau adevărul?) e ceea ce ne amintim, nimic mai mult. De unde venim?, încotro ne ducem?, ashes to ashes and dust to dust, viaţa, dicteu automat, dada, Dali, Breton. Nimic nu rezistă, nimic nu are nici un sens, oricum nu unul recognoscibil, plauzibil. Cel mult putem aproxima. Sau ghici. Fragmente. Cioburi. Amintiri disparate. Aer cu solzi. Soare, mult soare. Lumină, contre-jour, întuneric crestat de raze firave sau invadat de şuvoaie de lumină.
Suntem victimele părinţilor noştri. Ca adulţi, plătim impozit forfetar pe blândeţe. Sau violenţă. Oricum am fi crescuţi, devenim victime. Copilăria traumatizează, lasă urme, cercuri pe nisip, cercuri pe un parbriz aburit, cercuri concentrice pe limpedele unui lac. Peter Kubelka, realizator austriac de filme experimentale, a demonstrat că tresăririle, mişcările de la suprafaţa apei, aparent haotice, oricât de imperceptibile, sunt în realitate modelate şi ar putea servi ca tehnică de montaj în cinema. Sunt destule momente în care filmul lui Malick curge într-acolo. Panta rhei. Principiu primordial. Geneză! Origini. Recurs la origini. În anulare.
Cercuri, în general. Din care nu se poate evada. Prizonieri. Ştiţi ce e dramatic? Că nu te poţi revolta, e fără sens, nu are sens să cauţi vinovaţi. Părinţii noştri nu a(vea)u datele necesare să ne asigure securitatea emoţională, noi la rândul nostru, ajunşi în aceeaşi situaţie, vom fi surclasaţi de evenimente. De timp. Retard. Lipsă de reacţie, reacţii deplasate, întârziate, aberante. Timpul distruge totul. Şi remodelează. Timpul, o oglindă. Baltrusaitis. Oglindă care deformează, reformează, accelerator de senzaţii şi percepţii, I’m real, oh, yes, say that again!
I will be true to you. Whatever comes: The Tree of Life nu e un film filosofic, nu e un film ce se adresează minţii, ci ochilor minţii. E filmul unei intuiţii. Şi e nevoie de o anumită educaţie a privirii pentru a-l vedea. Carenajul narativ nu e redus, ci ridicat la rang de accesoriu într-un mecanism vizual somptuos desenat de Lubezki, unul din cei mai empatici directori de imagine din câţi au fost vreodată. Naraţiune circulară, la îndemâna fiecăruia, în slujba unui film-instalaţie pentru facerea căruia Malick a extras fâşii de fantastic de sub crusta realităţii, ambalându-le cu fervoarea unui Cortazar în ceea ce am putea numi fantezie lucidă. Sintaxă a nostalgiei. Daze of heaven. Nu-i nici o eroare la mijloc!
Vă mai aduceţi aminte replica soldatului Witt, dezertorul din The Thin Red Line, cel care trăieşte utopia armoniei perfecte între om şi natură, undeva pe o insulă din Melanezia? Rupt din acel paradis şi confruntat cu întreaga nebunie paralizantă a realităţii de care fugise, războiul, îi spune sergentului încarnat de Sean Penn, privind hipnotic în flăcăruia unei lumânări: I seen another world. Sometimes I think it was just my imagination.
Când se trezi, dinozaurul era tot acolo. Timpul: impiegat de nemişcare.