„Mi se pare ridicol (...) că se aşteaptă ca oamenii să se închidă într-un costum de haine. De exemplu, în costumul unui inginer, al unui doctor sau al unui geolog, apoi pielea creşte peste costum, vreau să spun peste haine, iar omul respectiv nu-l mai poate scoate.”
Am găsit fragmentul ăsta într-o proză de Alice Munro şi mi se pare că se potriveşte la fix antieroului din Entertainment, fiindcă tot filmul nu e altceva decât o urmărire telescopată a opintelilor sale de a-şi scoate acel costum în care lumea îl vede orice-ar face. Interpretat de Gregg Turlington, într-un soi de contre emploi la Neil Hamburger, personaj pe care l-a jucat în mai multe sitcom-uri de legendă (Free Radio), tipu' e comediant stand-up care emite gutural texte porno-scatologice cu pretenţii de umor în faţa unei audienţe compuse din rednekşii adunaţi prin cârciumile unor orăşele din apropierea deşertului Mojave. Inadecvarea mesajului la public e izbitoare şi cu toate acestea el continuă să-şi urmeze neabătut calea şi să respecte (auto)angajamentele de a apărea în faţa unui ciopor de tâmpiţi pe care-i detestă.
Văzându-l cum recurge la absolut orice mijloc pentru a fi antipatic îţi vine să crezi că omul ispăşeşte o condamnare la muncă în folosul comunităţii. Nu i se poate sustrage (din motive diverse), însă apelează, în compensaţie, la tot ce-i stă în putinţă pentru a o sabota. Şi implicit pentru a se autosabota. Cum se zice pe stradă, pare că şi-o caută cu lumânarea. Interesant e că nici măcar nu-i prea clar ce caută. Atunci când o gagică, ofensată de insultele pe care le debitează, îi aruncă un pahar cu apă în faţă, limbajul la adresa ei devine ultraviolent, de genul „ori la bal, ori la spital”. Impresia, construită de regizor cu prim-planuri pe chipurile tot mai aspre ale bărbaţilor din sală, e că la sfârşit va fi călcat în picioare, ostilitatea din aer atingând cote periculoase. Ei bine, nu se întâmplă asta: deşi i-a provocat şi a lăsat impresia că îşi asumă riscul de a fi pulverizat, ca şi când asta ar fi dorinţa lui ultimă, va refuza confruntarea şi va ieşi neonorabil din clinci, pe uşa din dos.
În general, cam asta e tot ce face. Iese pe uşa din dos din orice situaţie în care-l poartă hazardul. Duce cu el o povară pe care doar o putem intui privindu-i chinul sisific de a se conecta la ce-i în jurul său. E anxios, asocial şi dispreţuieşte tot ce mişcă, în mod manifest sau reţinut. Singura lui fărâmă de umanitate răzbate din tentativa de a ţine, telefonic, legătura cu fiica lui demult înstrăinată. De altfel, dorinţa de a o reîntâlni, o ambiţie iluzorie şi asta, ar cam fi unica raţiune ce-l ţine la suprafaţă. Convorbirile cu ea (sau cu mesageria vocală a numărului pe care sună), filmate din perspectivă unilaterală, sunt mai curând nişte spovedanii. După o vreme, în absenţa unei reacţii, şi acestea par a deveni o corvoadă. Un automatism de o tristeţe incomensurabilă.
Aş zice, păstrând evident proporţiile şi diferenţele faţă de romanul lui Musil, că acest comediant fără prea mult har, dar nici din cale-afară de anost. e cel mai spectaculos om fără însuşiri pe care l-am văzut vreodată. Mutatis mutandis, Rick Alverson, care nu e genul de cineast care-şi flatează publicul, ba dacă-l poate flegma, nu ezită s-o facă, poate fi lesne identificat cu acest ins şi, într-un fel, cred că e ceea ce şi-a propus. Deoarece obiectivul său e să destabilizeze cu orice preţ audienţa, mai precis habitudinile acesteia, reflexele ei osificate de valuri şi valuri de junk cinema.
Dacă în The Comedy miza din greu pe scabrosul grosier, în Entertainment trece la nivelul superior, cultivând cu subtilitate, chiar dacă nu lipsesc bucăţi de greţoşenie, un film inclasabil, greu de dus la capăt, însă odată ajuns acolo, the whole picture is changing. În liga asta a turbaţilor fără frontiere, Alverson face un dublu minunat cu Dupieux. Staţi cu ochii pe ei.
P.S.: Unde ajung sau unde se duc (sunt duse) avioanele după ce sunt scoase din circulaţie? La fier vechi, în Europa, sau într-un cimitir de avioane, în State. Victorville, de pildă, în California, la marginea deşertului Mojave, este un astfel de aero-loc de veci, deşi mai corect spus ar fi de tranzit. Un purgatoriu industrial.
Spectaculos la nivel conceptual, deprimant din perspectivă gnoseologică. Aerul uscat încetineşte puterfacţia tehnologică, timp în care, până la iminenta dezmembrare, de pe urma acestui muzeu open space se mai câştigă nişte bani. Cine doreşte, poate veni în excursie. Cu ghid sau fără. De-aici, din Victorville, îşi începe traseul spre niciunde personajul filmului despre care am vorbit mai sus.
Am găsit fragmentul ăsta într-o proză de Alice Munro şi mi se pare că se potriveşte la fix antieroului din Entertainment, fiindcă tot filmul nu e altceva decât o urmărire telescopată a opintelilor sale de a-şi scoate acel costum în care lumea îl vede orice-ar face. Interpretat de Gregg Turlington, într-un soi de contre emploi la Neil Hamburger, personaj pe care l-a jucat în mai multe sitcom-uri de legendă (Free Radio), tipu' e comediant stand-up care emite gutural texte porno-scatologice cu pretenţii de umor în faţa unei audienţe compuse din rednekşii adunaţi prin cârciumile unor orăşele din apropierea deşertului Mojave. Inadecvarea mesajului la public e izbitoare şi cu toate acestea el continuă să-şi urmeze neabătut calea şi să respecte (auto)angajamentele de a apărea în faţa unui ciopor de tâmpiţi pe care-i detestă.
Văzându-l cum recurge la absolut orice mijloc pentru a fi antipatic îţi vine să crezi că omul ispăşeşte o condamnare la muncă în folosul comunităţii. Nu i se poate sustrage (din motive diverse), însă apelează, în compensaţie, la tot ce-i stă în putinţă pentru a o sabota. Şi implicit pentru a se autosabota. Cum se zice pe stradă, pare că şi-o caută cu lumânarea. Interesant e că nici măcar nu-i prea clar ce caută. Atunci când o gagică, ofensată de insultele pe care le debitează, îi aruncă un pahar cu apă în faţă, limbajul la adresa ei devine ultraviolent, de genul „ori la bal, ori la spital”. Impresia, construită de regizor cu prim-planuri pe chipurile tot mai aspre ale bărbaţilor din sală, e că la sfârşit va fi călcat în picioare, ostilitatea din aer atingând cote periculoase. Ei bine, nu se întâmplă asta: deşi i-a provocat şi a lăsat impresia că îşi asumă riscul de a fi pulverizat, ca şi când asta ar fi dorinţa lui ultimă, va refuza confruntarea şi va ieşi neonorabil din clinci, pe uşa din dos.
În general, cam asta e tot ce face. Iese pe uşa din dos din orice situaţie în care-l poartă hazardul. Duce cu el o povară pe care doar o putem intui privindu-i chinul sisific de a se conecta la ce-i în jurul său. E anxios, asocial şi dispreţuieşte tot ce mişcă, în mod manifest sau reţinut. Singura lui fărâmă de umanitate răzbate din tentativa de a ţine, telefonic, legătura cu fiica lui demult înstrăinată. De altfel, dorinţa de a o reîntâlni, o ambiţie iluzorie şi asta, ar cam fi unica raţiune ce-l ţine la suprafaţă. Convorbirile cu ea (sau cu mesageria vocală a numărului pe care sună), filmate din perspectivă unilaterală, sunt mai curând nişte spovedanii. După o vreme, în absenţa unei reacţii, şi acestea par a deveni o corvoadă. Un automatism de o tristeţe incomensurabilă.
Aş zice, păstrând evident proporţiile şi diferenţele faţă de romanul lui Musil, că acest comediant fără prea mult har, dar nici din cale-afară de anost. e cel mai spectaculos om fără însuşiri pe care l-am văzut vreodată. Mutatis mutandis, Rick Alverson, care nu e genul de cineast care-şi flatează publicul, ba dacă-l poate flegma, nu ezită s-o facă, poate fi lesne identificat cu acest ins şi, într-un fel, cred că e ceea ce şi-a propus. Deoarece obiectivul său e să destabilizeze cu orice preţ audienţa, mai precis habitudinile acesteia, reflexele ei osificate de valuri şi valuri de junk cinema.
Dacă în The Comedy miza din greu pe scabrosul grosier, în Entertainment trece la nivelul superior, cultivând cu subtilitate, chiar dacă nu lipsesc bucăţi de greţoşenie, un film inclasabil, greu de dus la capăt, însă odată ajuns acolo, the whole picture is changing. În liga asta a turbaţilor fără frontiere, Alverson face un dublu minunat cu Dupieux. Staţi cu ochii pe ei.
P.S.: Unde ajung sau unde se duc (sunt duse) avioanele după ce sunt scoase din circulaţie? La fier vechi, în Europa, sau într-un cimitir de avioane, în State. Victorville, de pildă, în California, la marginea deşertului Mojave, este un astfel de aero-loc de veci, deşi mai corect spus ar fi de tranzit. Un purgatoriu industrial.
Spectaculos la nivel conceptual, deprimant din perspectivă gnoseologică. Aerul uscat încetineşte puterfacţia tehnologică, timp în care, până la iminenta dezmembrare, de pe urma acestui muzeu open space se mai câştigă nişte bani. Cine doreşte, poate veni în excursie. Cu ghid sau fără. De-aici, din Victorville, îşi începe traseul spre niciunde personajul filmului despre care am vorbit mai sus.