Oscar şi tanti Sandra

După toate câte s-au întâmplat aici şi-aiurea, presupun că vă interesează ce cred despre a 82-a ediţie a galei premiilor Oscar. Ei bine, nu mare lucru. Chestiunea e simplă: statuetele s-au distribuit, aproape ca în fiecare an după trei mari criterii (diferenţa e dată, de fiecare dată, de ordine) : emotional, political corectness & professional (la secţiunile principale, acesta din urmă funcţionează doar atunci când evidenţa e atât de zdrobitoare încât nu poate fi escamotată, aşa cum a fost cazul la actor în rol secundar, unde, anul acesta, Christoph Waltz era practic de neocolit).

Evident, emotional rimează de cele mai multe ori cu mediocritate şi rimelează întotdeauna la fix gustul comun al unui corpus social cu aşteptări limitate (vezi categoria Best Actress in a Leading Role - Sandra Bullock, chit că şi cea masculină ar putea intra în discuţie, însă cu o poveste resurectiv-inspiraţională de tip Crazy Heart e complicat să-l recompensezi pe Colin Firth pentru un rol neortodox, în condiţiile în care A Single Man vine din zona indie, spre deosebire la vremea lor de Philadelphia sau Brokeback Mountain care aveau binecuvântarea marilor studiouri). Finalmente, de-asta se numesc premiile Oscar şi nu Critics Choice Awards.

The Hurt Locker e, fără îndoială, un câştigător merituos, hitchcockian până în pânzele albe, bine făcut, bine strunit, dar mă tem că oscarizarea sa pe un mix de tip emotional - professional nu va opri intervenţia USA în Irak aşa cum am auzit (o tâmpenie, desigur!). Dacă ar fi să mă menţin în sfera asta de utopian wishful thinking aş zice că mai curând aş vedea The Messenger capabil să influenţeze o potenţială repliere mentalitară (subiectul în sine şi maniera de a-l etala sunt chirurgie pe cord deschis).

Personal mă bucur că au dat de pământ cu Avatar (iar trebuie să spun că nu mă aşteptam, având în vedere vechile năravuri) şi consider că decizia de a-l surghiuni în sectorul „tehnicalităţilor” e înţeleaptă, deşi Oscarul pentru imagine e, totuşi, deplasat, prin raportare la Das Weisse Band şi odată ajuns aici, nu-mi pot ascunde indispoziţia faţă de afrontul adus producţiei lui Haneke, marele perdant al serii, exact pe tipicul de anul trecut când toată lumea se aştepta la Waltz With Bashir şi a ieşit Okuribito. Laureatul de acum - El secreto de sus ojos - e un film în genul „de ce nu putem face şi noi (americanii) aşa ceva?” (cum de ce? pentru că există prea mulţi băgători de seamă pe lângă scenarişti, iar aceştia n-au suficient sânge să nu cedeze presiunilor), decent, bine şurubărit - şcoala argentiniană, totuşi - însă nici pe departe apropiat, conceptual şi stilistic, de Das Weisse Band sau Un prophète (impresia mea e că s-a ţinut cont de justa răspândire geografică a bolii, pardon premiului, Europa luându-şi porţia în 2006 şi 2007).

Despre Inglourious Basterds ce să zic? În afară de faptul că Tarantino a fost genial cu anticipaţie alegând acest titlu („no love, no glory”), nimic.