Alegerea lui Malik: în loc de merţane şi jeepane, un Audi(ard)

Aşa cum anunțam încă de vineri, următorul review găzduit de Cinesseur îi aparţine lui von Papp (one of my blog buddies) şi tratează dintr-o perspectivă extrem de personală un film deloc uşor. Îi mulţumesc pentru amabilitate şi îl asigur că dacă scrie şi despre Armata... lui Robert Guédiguian îl fac membru corespondent!

În broşura cu recomandări cinematografice scria că este "one of the films of the year”. Asta m-a făcut curios, dacă nu chiar suspicios. Ce o fi oare atât de bun într-un film despre un puşcăriaş arab de a luat Marele Premiu al juriului la Cannes? V-aţi dat deja seama că e vorba de Profetul lui Jacques Audiard (Un prophète, titlul în original). Ei bine, pot să spun că aproape totul: imaginea, actorii, scenariul, muzica... Nu prea mă pricep eu la filme, dar despre Un profet pot să spun că e un film complet. Nu ştiu dacă se putea face ceva mai bine la/în el. Eu personal nu i-am prea găsit lipsuri. Poate doar cele 150 de minute ale sale sunt un peux prea lungi, dar în rest, doar lucruri pozitive. Deci, filmul merită văzut, chiar şi a doua oară, de data asta şi cu subtitrare în limba română. Nu mă apuc să vă povesesc story-ul, că îl puteţi citi şi singuri pe site-ul oficial sau pe imdb. Vă spun, în schimb, aşa, la cald şi pe scurt, ce mi-a plăcut şi ce m-a impresionat.

Nu ştiu cum arată o închisoare în interior (şi nici nu sunt curios să aflu), însă filmul reconstruieşte cât se poate de realist şi în detaliu viaţa din închisoarea franceză: violenţă, sânge din belşug şi din carotidă, (homo)sexualitate, droguri, mafie, corupţie, corsicani, arabi, ţigani, tot soiul de ciudaţi. Lipsesc doar băieţii francezi băştinaşi. Nu ştiu unde îi ţine statul francez pe aceştia. Probabil în şomaj. Dintre personaje, e excelent construit bătrânul gangster corsican Luciani, interpretat de Niels Arestrup. După ce veţi vedea filmul, veţi înţelege de ce; iar dintre scene, două m-au impresionat puternic: prima e baia de sânge (la propriu) când eroul filmului, Malik (Tahar Rahim), îi taie beregata primei sale victime.

A doua, e scena de final cu eroul tocmai eliberat din puşcărie care preferă să plece însoţit de văduva şi copilul prietenului său, lăsând în urmă escorta de merţane şi jeepane ale fraţilor arabi şi/sau corsicani. Melodia de final este şi ea pe măsură: Mack the knife (Jimmie Dale Gilmore). Sună ciudat de bine în acest context! Filmul se încheie glorios şi într-o notă optimistă. Personajul Malik se întoarce exact acolo de unde a venit la început: în necunoscut. Pentru că nu ştim nici de unde a apărut şi nici ce va fi cu el. Totuşi, filmul ne lasă cu impresia că, după şase ani în care a devenit cineva ce nu ar fi vrut să fie (dintr-un adolescent analfabet un ucigaş fără scrupule), Malik poate avea totuşi şansa unei vieţi normale. Sau nu...

(credit foto: ecranlarge.com)

Realismul exacerbat al filmului este echilibrat de câteva momente de umor şi înduioşare strecurate ici-colo cu mare fineţe: de exemplu, bucuria copilărească a lui Malik când este transferat într-o celulă upgraded cu televizor şi frigider sau când, la controlul de securitate pe aeroport, obişnuit cu protocolul de percheziţie din închisoare, scoate limba la agentul de pază. Bine că măcar nu s-a aplecat să tuşească ;).

Şi am încălecat pe o şea şi nu v-am scris nici o cronică de film..