Screenshot from Mystery Road (dir. Ivan Sen/2013)
Screenshot from Inherent Vice (dir. Paul Thomas Anderson/2014)
Încep să cred că aplecarea poliţiştilor spre îngheţată, consumată cu poftă în prezenţa unor martori oarecum uluiţi e un indicator de perversitate. Nu atât sexuală, cât mai degrabă morală, un semnalizator de flexibilitate comportamentală într-un areal mustind de conspiraţii şi corupţie.
În Mystery Road sursa de uluială a pasagerului (nearătat) din stânga (acţiunea se petrece undeva la liziera deşertului australian, iar maşinile au volanul pe dreapta, naturlich) e ora extrem de matinală pe care şeful de post o alege pentru a-şi coborî temperatura corpului. Oricum, camera insistă pe el în ideea de a-l contura ca personaj ambiguu, nici partizan al fărădelegilor, dar nici adversar pe faţă al infractorilor. Seamănă pe undeva cu poliţistul din No Country for Old Men (de altfel, filmul lui Sen e armat în bună parte cu cinismul şi resemnarea ce guvernează lumea zugrăvită de McCarthy şi fraţii Coen).
În Inherent Vice, camera îl ţine pe locotenentul Christian „Bigfoot” Bjornsen (Josh Brolin) out of focus tocmai pentru a scoate în evidenţă stupefacţia lui Doc Sportello (Joaquin Phoenix), care încearcă să înţeleagă semnificaţia vulgarităţii pe care insul aflat la volan (pe stânga, de data asta) o pune deliberat în gestul său. Explicaţia e simplă: după interogatoriul şi arestarea ratate, Bigfoot scoate la înaintare singura armă ce-i mai rămâne pentru a-şi impune superioritatea în faţa lui Doc: mitocănia. E un meci freudian pe care-l controlează până aproape de final. Când situaţia basculează într-o direcţie complet (im)previzibilă.