Mihai a fost anul ăsta (şi) la Locarno. N-a fost singur. Şi n-a fost de pomană. Va merge şi la Veneţia. În aceeaşi formulă. Mă bucur maxim pentru el şi mă bucur pentru că găseşte timp să-mi scrie. O face excepţional şi dintr-un soi de generozitate pe care o apreciez mai mult decât ştie el. Îi mulţumesc!
«
La început a fost imaginea: doi bătrânei georgieni, un octogenar (Otar Iosseliani) și un nonagenar (Marlen Khutsiev), salutându-se cordial la ieșirea dintr-un hotel de pe faleza lacului Maggiore. A fost imboldul care m-a făcut să-mi doresc să ajung în Locarno. Când un festival de film reușește performanța de a aduna asemenea oameni sub același program, e semnul unui bun gust ce sfidează interesele comerciale atașate inerent evenimentelor de felul acesta.
Ediția de anul trecut a marcat într-un mod morbid ultima apariție a unor cineaști
esențiali, prezenți la fața locului fie cu ultimele lor filme (Chantal Akerman + Andrzej Zulawski),
fie premiați pentru întreaga carieră cu trofeul festivalului (Michael Cimino). Din carne şi oase au
ajuns acum toți oale și ulcele. Cumva o alternativă mai puțin epatantă a triumviratului Cannes-Berlin-Veneția, festivalul găzduit de acest (hai să-i zicem) oraș-bibelou promovează cinemaul de
artă, propunerile auctoriale îndrăznețe, inovația sau - pentru cei care dau o raită prin secțiunile
paralele - vizionarii la început de drum. Din punctul de vedere al prezențelor românești,
festivalul a fost în ultimul deceniu prietenos cu cineaștii autohtoni, aducând în concurs filmele
lui Sitaru (Din dragoste cu cele mai bune intenții), Porumboiu (Metabolism...) sau Jude, anul
acesta (Inimi cicatrizate).
N-am văzut filmul lui Jude, îl voi vedea în țară, am fost doar
spectator la discuția agreabilă deschisă publicului, după premieră (și am citit cartea care dă
titlul filmul, deși Jude a făcut precizarea că de fapt e o ecranizare-melanj între toate cele 3
romane ale lui Blecher).
Mai trebuie să spun și asta: prețurile la cazare în Locarno pe perioada festivalului sunt
prohibitive chiar și după standardele de trai vest-europene. Parafrazând, Elveția nu e ca
Veneția, dar eu am stat într-un hotel dintr-un sat de lângă Locarno pre nume Gordola. Vă cam
dați seama cu ce rimează. Almost there.
Debutul festivalier l-am marcat cu un film japonez, Wet Woman in the Wind (dir. Akihiko
Shiota). Echipa de realizatori a urcat pe scenă și ne-a explicat de la bun început că vom vedea un
softcore porn delectabil, supus cinematografic unor reguli etice și estetice de tip Dogma: genul
inițiat de regizor se numește „roman porno”, filmul trebuie să dureze în jur de 70 de minute, să fie
filmat într-un timp foarte scurt, să fie amuzant și să te pună pe gânduri în aceeași măsură şi să denote respect pentru cineaștii înaintași care au prestat în aceeași zonă, revalorificând temele. Un titlu
alternativ al filmului ar fi Străina din cabina dintre munți și n-am de gând să detaliez pentru că
nu vreau să răpesc plăcerea vizionării. Prezența actorilor pe scenă înaintea proiecției a fost
solemn-contrastantă cu ce avea să urmeze pe ecran. Protagonista îmbrăcată în costum popular
ne-a explicat că ea poartă „yukata, nu kimono”. E ca și cum o cineva de la noi ar promova o comedie sexy în ie. Și s-ar mai lua și foarte în serios. Dubios.
Al doilea film l-am văzut în a doua zi în Locarno. Les fausses confidences (dir. Luc Bondy)
e o ecranizare după piesa omonimă scrisă de Marivaux. Montată de același Luc Bondy și
jucată pe scena pariziană într-o distribuție identică acum câțiva ani (Isabelle Hupppert, Manon
Combes, Louis Garrel, Bulle Ogier), a fost transformată și în film la dorința regizorului (aparte
față de piesă). Ultimul lui proiect, nefinisat din păcate, căci acest regizor elvețian a murit la
finalul anului trecut. Isabelle Hupppert a avut ingrata misiune de a evoca regizori dispăruți: pe
Luc Bondy în sala de cinema și pe Michael Cimino, câteva ore mai târziu, în Piazza Grande, în fața
a 8.000 de oameni, unde a povestit despre filmările și viziunea lui Cimino la acel damnat și apoi
revalorificat Heaven’s Gate.
Revenind, Les Fausses Confidence e o bucată de dramaturgie
clasică, o comedie a moravurilor din înalta societate, unde legăturile primejdioase sunt pe dos
față de romanul lui Laclos. Obiectul seducției este de această dată o văduvă bogată trecută de
prima tinerețe (Huppert), iar uneltirile amoroase ale junelui cuceritor (Garrel) sunt orchestrate
cu ajutorul servitorilor aflați în slujba văduvei. Tonul piesei este zglobiu, critica socială e
moderată, lăsând mai mult spațiu de desfășurare tribulațiilor sentimentale în cheie comică.
Filmul a fost cârpit pe final cu secvențe din montarea de pe scenă și cu o ieșire a actorilor din
teatru în stradă, după terminarea piesei, ca un marcaj de revenire din artă în viață.
A urmat proiecția din Piazza Grande, antemarcată de premierea lui Harvey Keitel pentru
întreaga activitate (laudatio susținut de Abel Ferrara). Cinstit vorbind, mai presus de valoarea
filmului a meritat experiența vizionării în sine. Un cinematograf de mii de locuri în aer liber,
încorporat într-un centru istoric în care clădirile cochete generau prin boxele montate pe ele un
efect sonor frisonant, ca și cum eram în plin asediu și o ploaie de gloanțe se îndrepta asupra
noastră. Să vezi un film în ambientul ăsta e un experiment de trecut în bucket list. Filmul,
Cessez-le-feu (dir. Emmanuel Courcol), mi s-a părut un proiect îndrăzneț, de dimensiuni
considerabile și dus la capăt cu brio pentru un debut în regie (domnul în cauză fiind actor la
bază).
Povestea tratează o temă des întâlnită: rănile iremediabile provocate în psihicul
individului de către război. E o saga întinsă pe mulți ani, ce unește geografic inima Africii cu
nordul Franței și urmărește împreună destinele a doi frați mutilați sufletește, fiecare în felul lui,
de războiul prin care au trecut: aventurierul mercenar, cinic, autist la probleme de morală ce-și
face un rost prin afaceri suspecte prin Africa (Romain Duris) și cel handicapat fizic, rămas acasă
langă familie (Grégory Gadebois). Un film în care am remarcat jocul lui Duris, un actor versatil și
convingător în cazul de față.
În ultima zi la Locarno am preferat să stau mai mult la evenimente conexe decât să intru la filme. Cel
mai memorabil eveniment pe care l-am trăit a fost discuția lui Harvey Keitel cu
publicul și ziariștii veniți să-l vadă la o oră toridă de prânz. Timp de un ceas, ne-a fermecat cu o naturalețe a povestirii, o diplomație de mare domn și o charismă ieșită din comun.
Căci doar marii actori au asemenea daruri. Poveștile serioase și anecdotele spumoase ale
acestui „half Italian, half Romanian” (așa s-a prezentat) s-au ținut lanț.
Despre cum era să sară
la bătaie pe platoul de la debutul lui Scorsese (Who's That Knocking at My Door) pentru că
acesta din urmă nu i-a semnalizat corespunzător un moment de improvizație. Despre cum
Tarantino, sărac lipit pământului și înfometat, îi devasta frigiderul în timp ce el citea în camera
alăturată scenariul de la Reservoir Dogs. Despre cum l-a scos forțat din camera de hotel pe Klaus
Kinski într-una din crizele pentru care neamțul era legendar. Despre cum a primit de la Ferrara
scenariul la Bad Lieutenant sub formă de scrisoare după scrisoare, aruncate toate la coș, până
când a avut un moment de revelație. Despre cum a acceptat rolul din Smoke fără să îl înțeleagă,
pentru că scenariul i s-a părut foarte lung și foarte muncit. Despre regretul că Fingers-ul lui
Toback n-a fost apreciat la lansare. Despre cel mai important moment al lui din showbiz, ziua
când s-a dus la maternitate să-și vadă copilul nou născut. Despre violență și educaţie în viață
când ai de-a face cu violența. Despre necesitatea fundamentală de a-ți spune povestea, fără să
aștepți ca Hollywoodul să te caute, Hollywoodul te va găsi. La sfârșit ne-a cam lăsat cu falca
foarte aproape de pământ de admirație.
Cotidianul festivalului, o variantă elevețiană glossy-color a AperiTIFF-ului, îl avea pe Keitel în ziua aia pe copertă. Mi-a trecut atunci prin minte să
încerc să-i iau un autograf. Cum eram în jumătatea nefavorabilă trasată de panourile ce marcau
granița dintre privilegiații cu ecuson și amărășteni, am întâlnit privirea civilizată și glaciară a
unui agent de pază cu mesajul lipsit de echivoc „nu, nu se poate”. Am plecat de acolo cam șucărit,
privind în urmă cu jind. Am luat autobuzul festivalului înapoi în Piazza Grande. Nici țipenie de
om pe vipia aia. La un sfert de oră de la terminarea conferinței, am dat nas în nas cu Keitel în
Piazza, flancat de un bodyguard din partea festivalului. Sincronizări ireale de genul ăsta sunt
peste puterea mea de înțelegere. M-am blocat. Mi-am revenit din uluială și am bâguit gâtuit să-mi dea și mie un autograf. S-a uitat la mine și de sub ochelarii de soare m-a întrebat: Do you
have something to write? De unde, ești nebun? Noroc cu prezența de spirit a jumătății mele mai
bune care l-a luat pe bodyguard la întrebări: Do you have a pen? Sure. Am mai apucat să-i zic
atât: We’re also Romanians.
Cum ziceam, am participat si la Q&A-ul filmului lui Jude. Măcar așa, pentru susținere, dacă nu l-am văzut. Ce s-a vorbit deja, ţi-am transmis. Dacă simți că e ceva important să dai mai departe, feel free. Seara am avut de ales între un concert unde solist vocal era Abel Ferrara (am scris bine!) și un classic regizat de Roger Corman, The Intruder (1962), introdus de regizorul prezent în sală. Am intrat la film. Am descoperit un film politic puternic și cu valențe actuale despre cum se clădește la nivel de societate ura față de o comunitate defavorizată, despre cum un mesaj extremist poate fi ambalat și acceptat dacă apare un lider charismatic capabil să manipuleze emoțional mulțimea și despre puterea rațiunii în fața intimidării și violenței. Un film bun, iar dacă n-ați aflat până acum de Roger Corman, puteți să începeți să vă informați despre faptele de vitejie ale dumnealui de aici.
»