O să îmi pară şi o să vă pară (că măr nu se poate!) rău după corespondenţele astea berlineze. E ultima relatare pe care o primesc de-acolo, festivalul s-a încheiat, încotro au plecat Urşii ştiţi sau ar trebui să ştiţi deja, pe mine mă interesează mai puţin palmaresul, însă sfârşitul nu-i aici. În acest caz, sfârşitul e unde vrea fiecare să fie (fie ca fiecare..., souvenez-vous? pentru că o experienţă uberpersonalizată şi oarecum atomizantă, precum a Letiţiei, nu poate avea un sfârşit as we know it. Mie îmi rămâne o foarte agreabilă şi omenească datorie de a-i mulţumi. Puteţi face asta şi voi, nu e musai aici, ci în gând, dacă şi după ce o să vedeţi unul sau mai multe din filmele despre care ea a scris atât de pasional, pasionant şi - nu mă feresc de cuvântul ăsta - frumos.
„Joi şi vineri (în două etape), după ce am supradozat toată săptămâna, am văzut The Story of Film - An Odyssey (de Mark Cousins), un film de 900 de minute, care a marcat recordul personal de stat într-o sală de cinema (9 ore) şi care m-a marcat în stil record, făcând lupta dintre minte şi trup mai evidentă decât niciodată. La sfârşit am plâns, dintr-un fel de neputinţă de a-mi controla corpul epuizat, dintr-o fericire sinceră şi absolută că am asistat la o istorie frumos spusă şi foarte complexă şi dintr-o complicitate veritabilă cu ceilalţi din public că am rezistat atât şi că ne-am îmbogăţit atât împreună. A fost minunat şi plin de învăţăminte. După filmul ăsta, pot să zic că am văzut 1020+ filme la Berlinală, în loc de 20+. O să iasă pe dvd. Poate nu în România, unde sunt mai multe apariţii de fantome decât distribuitori, dar în Anglia, de exemplu, încă din aprilie.
Încă puţin în şoc, sâmbătă am luat pauză, nu am mai putut să văd nimic, nu am mai putut sa merg la coadă de la 8.30 pentru a lua bilete pentru ziua următoare cum am făcut în ultimele 8 zile (fapt care m-a contaminat într-un fel fiindcă am avut tot timpul impresia că sunt cu o zi înainte) şi am vrut să mă mut (înapoi) în prezent. M-am plimbat fără bilet pe la mai multe filme, inclusiv Kebun Binatang, pe care voiam să-l văd cel mai mult din tot festivalul (pentru că văzusem Blind Pig Who Wants To Fly), dar care era subtitrat în germană şi am zis, uau, ce grozav, sunt la fel ca animalele din film, habar n-am ce spun oamenii ăştia, dar nu vreau să văd filmul ca un porc, aşa că am plecat!
Nu ştiu cine a hotărât ca experienţa mea la Berlinală să fie atât de ezoterică, dar până şi felul în care s-a încheiat şi în care a început, foarte ciclic, ca şarpele care-şi muşcă coada, a fost bizarro. (A început cu Tiens moi droite, un film-eseu-jurnal), iar duminică, la ora 3, am văzut The Artist Is Present, un documentar despre Marina Abramovic, mama performance artei (?!). Ce temperament, ce răbdare, ce control, ce idei! Şi ce explozie de here & now. Filmul e despre ultima ei expoziţie la MoMA, unde timp de trei luni a stat pe un scaun, de la 10.30 la 17, fără să se mişte, şi s-a privit în ochi cu oricine a vrut să se aşeze pe scaunul din faţa ei.
Există o tehnică de meditaţie indiană, îi zice vipassana (înseamnă a vedea lucrurile aşa cum sunt) şi pentru a o învăţa trebuie să mergi la un curs de 10 zile, în care nu vorbeşti cu nimeni, doar meditezi. Berlinala, care a durat tot 10 zile, a fost incredibil de aproape de aşa o experienţă (sau de cum mi-o imaginez eu) şi îmi pare bine că am venit ca ursul Letiţia: singură, complet orientată spre interior, cu timp de gândire şi simţire, fără să port conversaţii superficiale la sfârşit de filme care să mă facă să uit tot ce-am simţit şi să mă distragă de la a rumega produsul brut care s-a adunat la sfârşit la mine în cap. A fost epuizant, dar absolut fantastic şi nu a făcut decât sa confirme ca nu există nimic mai minunat şi mai preschimbător pe lume decât poveştile care pot fi spuse prin film.” (Letiţia)
P.S. Top 5 filme pe care le-am ratat la Berlinală şi am sa le prind cândva, cumva:
Barbara (dir. Christian Petzold/2012)
Kebun Binatang (dir. Edwin/2012)
This Ain't California (dir. Marten Persiel/2012)
Iron Sky (dir. Timo Vuorensola/2012)
Cesare deve morire (dir. Paolo & Vittorio Taviani/2012)
4 comentarii:
deci ai fost aici-acolo sau acolo aici si ai vazut ceva sau ai simtit ceva; s-a intâmplat ceva sau nu, importanţa rezultantă e zero...am luat o recomandare a ta şi nu mi-a părut rău...totul e inutil, sau nu?
daca mai aveam putina rabdare primeam si raspunsul:)
grazie:D
si eu sper sa vad cel putin alea doua filme din top cinci!
catalin, nu stiu despre ce scrii acolo, iar concluzia mea e alta, ca nu ne intelegem.
mie unul, mi-a placut totul. dar mai ales finalul acela/acesta in care cinesseura (sper sa nu se supere prea mult maestrul pentru), singura cuc/cuca - asa cum ii sta bine unui autoconversationist de cursa lunga. singura, cum spuneam, cu ideile si sinapsele si vipassanele ei, desigur complet delicioase si fireste orientate spre exterior, fara timpi de gandire si simtire, catre noi, asteptatorii de serviciu.
citind ultima scrisoare, am inceput sa sap adanc dupa Blind Pig Who Wants to Fly, pe care inca nu l-am gasit (dar il voi gasi). cat despre The Story of Film - An Odyssey (de Mark Cousins, tocmai mi-am incarcat pistolul cu primul episod (o ora si un pic din cele 15)
Trimiteți un comentariu