Juxtapuneri (XV) [Pink Floyd]

A zecea lamentaţie din lumea de dincolo: Michelangelo Antonioni

„Printre puţinele lucruri care, întîmplător, au rămas cu mine în momentul morţii este o tăietură dintr-un interviu de-al meu. Nu mi se pare nepotrivit să v-o enunţ:

«- Pe 5 februarie 1970 a avut loc premiera mondială a filmului Zabriskie Point. La o distanţă de două luni, cum apreciaţi evoluţia filmului?

- Un insucces. Gillo [regizorul Pontecorvo, n.r.] a spus că greşeala mea a fost să mizez pe şocul unor imagini care nu mai aveau nimic şocant, pentru că publicul şi le proiecta mental de ani de zile. Se referea la scena finală cu exploziile.***

- În timpul lucrului la film s-a vorbit mult de colaborarea dumneavoastră cu Pink Floyd. Totuşi fanii lor au fost dezamăgiţi: de ce?

- A fost o altă greşeală de-a mea. În '69 i-am adus la Roma ca să lucreze la coloana sonoră a filmului. Timp de o lună, zilele lor s-au desfăşurat astfel: dormeau toată dimineaţa, la miezul zilei cineva de la producţie se ducea la hotel să-i trezească, li se aducea prînzul în cameră, repetau, se mutau într-un studio din Cinecitta ca să înregistreze, veneau la mine acasă ca să ascult înregistrările, ieşeau la cină, se întorceau în hotel spre ora trei noaptea. Carlo Ponti era furibund şi s-a enervat şi mai mult cînd a aflat că, dintre cele opt melodii comandate celor de la Pink Floyd, alesesem doar trei şi nici măcar pe cele mai lungi.

- David Gilmour, solistul şi chitaristul, a spus că probabil dumneavoastră consideraţi muzica lor prea puternică şi că vă era teamă că ar putea să domine filmul. Aveţi ceva de comentat?

- Nu. David Gilmour are dreptate. Singura mea consolare este că cel puţin trei piese am pus, în timp ce marelui Stanley nu i-a rămas nimic. Îmi imaginez [rîsete] faţa lui la un an după 2001, cînd BBC a acompaniat aselenizarea din 20 iulie 1969 cu muzica celor de la Pink Floyd...»

(fragment din Pink Floyd în roşu de Michele Mari, traducere de Cerasela Barbone, editura Polirom, 2011)

***