Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 2 februarie 2012

Farmec retro anti-Bond: Tinker Tailor Soldier Spy

La o primă vedere, Tinker Tailor Soldier Spy nu pare genul de film cu care să-ţi potriveşti greu paşii. De la distanţă (distanţa nu implică întotdeauna superficialitate), adaptarea croită de Tomas Alfredson din stofa de primă mână care e romanul omonim al lui John Le Carre are ceva din calmul unei plimbări de duminică printr-un parc englezesc. Până la urmă, asta e şi ideea, fiindcă Le Carre a scris Tinker Tailor Soldier Spy, dar şi celelalte cărţi ale sale, ca o alternativă la împachetările cu acţiune oferite de seria James Bond, iar Alfredson rămâne fidel liniei impuse de autor. Există arme, însă nu sunt schimburi de focuri, doar nişte împuşcături sporadice, vedem pumni, nu şi „bătăi”, urmărirea face parte din fişa postului, dar nu există scene de urmărire as we know them. Dincolo de calmul şi pasivitatea de faţadă, Tinker Tailor... e un vortex de informaţii vagi sau de indicii abil introduse (procedeu care îl apropie de Zodiac-ul lui Fincher unde avalanşa de date devin sufocante pentru investigatori şi spectatori). Filmul e structurat pe un palier cu doi versanţi, dar nu-i greu de dibuit schema: pe de o parte, cea mai previzibilă, demascarea „cârtiţei” infiltrate în vârful ierarhiei serviciilor secrete britanice (Circul), iar pe partea cealaltă, degivrarea stratului ce acoperă laturile tenebroase ale unor personaje aparent insipide. Cei care au citit cartea sau au văzut miniseria din 1979 în care juca Alec Guiness vor rămâne mai uşor pe linia narativă de plutire. Ceilalţi, în schimb, n-au altă opţiune în torentul de nume, prenume, nume de cod, priviri cu subînţeles sau insinuări decât să ţină capul deasupra apei după propriile puteri.


Genul acesta de efort subminează discret receptarea fiindcă face apel la puterea noastră de concentrare (raţiune), în vreme ce jocurile de umbre pe pânzele freatice ţesute de Alfredson presupun alt tip de senzori. Prin urmare, pentru a simţi acest film - highly recommended - e nevoie de o a doua vizionare. Nu-i nici o ruşine în asta, după cum nici regizorului nu-i poţi găsi vreo vină pentru evitarea deliberată a rezolvărilor de tip right in the face. Adaptarea sa este, de fapt, o reflexie când concavă, când convexă a personajului principal George Smiley (Gary Oldman, fe-no-me-nal!), spion din vechea gardă, pus tocmai din această cauză să facă ordine într-un sistem bulversat de trădări sau alianţe halucinante.


În ceea ce pentru mine înseamnă cel mai bun rol masculin din 2011, Gary Oldman (o mai spun o dată: fe-no-me-nal) e omul trimis să refacă un puzzle în interiorul căruia cineva, teoretic o piesă la locul ei, e departe de a fi aşa. Modul în care îl construieşte pe Smiley e o strălucită demonstraţie de virtuozitate din partea unui actor ce iese din matricea under sau overacting-ului cu care ne obişnuise de ani buni. Jocul său low key, nuanţat, ne arată un Smiley ce nu e nici caricatură, nici personaj unidimensional, ci un ins care, stăpân pe îndârjirea lui calmă, e decis să ajungă cu orice preţ la adevăr (sau măcar la unele frânturi relevante). Personajul are toate instrumentele necesare ca să risipească ceaţa indistinctului şi să surprindă realitatea confuză în profunzimea ei. Limbajul îi deschide ochii, dar el e taciturn. Tocmai de-aia vede lucrurile limpede. Spală rufăria unora sau face menajul altora şi asta-l face să ştie precis who's who în păienjenişul de amănunte al căror carenaj pare sufocant. E introvertit, dar nu impenetrabil (a la Bill Murray). E rigid, dar nu robotizat. Aproape în fiecare scenă, Oldman îşi încarcă gesturile cu o semnificaţie centripetă: de la privirea îmbibată de tristeţe ce-i străbate chipul când îşi dă seama că unul din prietenii săi de cursă lungă, Control (John Hurt), ar putea fi „ţinta” investigaţiei, până la felul în care scrutează zborul unei albine pentru a o ajuta să iasă dintr-un automobil aglomerat. Ascuns în spatele unor ochelari oversized, poate pentru a avea o imagine cât mai clară asupra tablei de şah pe care se mişcă alunecoşii agenţi, Smiley nu are nimic nici din James Bond, nici din cele trei versiuni Sherlock Holmes (clasică, Robert Downey Jr. sau Benedict Cumberbatch). El e mai curând un bunic cumsecade, uşor apatic, angrenat într-o anchetă pe care vrea s-o ducă la bun sfârşit de dragul unor vremuri demult apuse.


Tinker Tailor Soldier Spy, la fel ca multe din personajele ce-l populează, are două identităţi: labirint specific romanelor cu spioni şi, în acelaşi timp, un studiu despre singurătate. Agenţii speciali n-au dificultăţi în a ţine la rece secretele muncii lor deoarece nu au prea multe persoane de care să se/le ascundă. Ba în cazul unora, cariera se confundă, dramatic şi trist, cu viaţa personală. Oamenii aceştia par născuţi singuratici, pregătiţi să-şi ducă vieţile în subteranele Circului. Totuşi, singurătatea îi face vulnerabili. Dezvoltarea unei relaţii, implicarea într-o relaţie sunt slăbiciuni ce pot duce la pierzanie. Motiv pentru care, în Tinker Tailor.. relaţiile - fraterne, platonice, romantice sau de altă natură - sunt fructe sterpe ale hazardului, nu porturi în furtună. Emoţiile obturează raţiunea. Dragostea orbeşte. Temele acestea sunt perfect ilustrate atât în povestea lui Smiley, al cărui apartament inundat de linişte urlă parcă după absenţa fostei soţii (prezentată fulgurant în câteva flash back-uri sau în aluziile unor colegi), cât şi în ploturile subiacente în care sunt implicaţi Ricki Tarr (Tom Hardy), care se amăgeşte să creadă într-o iubire cu sfârşit fericit, deşi e suficient de inteligent să ştie că aşa ceva e imposibil, respectiv Jim Prideaux (Mark Strong), un fost agent ajuns profesor ce încearcă să se împrietenească cu un puşti grăsuţ, măcinat de neîncrederea în propriile forţe. „You’re good watcher though, eh?” îi spune Prideaux băiatului, întârindu-şi afirmaţia cu ceea ce el consideră un argument imbatabil: „Us, loners, always are.


Frumuseţea şi eleganţa vintage a filmului lui Alfredson (scenariul e lucrat de Bridget O’Connor şi Peter Straughan) rezidă în aceea că revelaţiile ce ne duc spre climax servesc unui fascinant character study depănat cu migală sub ochii noştri. La fel ca în precedenta sa producţie - Let the Right One In - Alfredson îşi demonstrează iscusinţa de a crea atmosferă din decor (birourile cilindrice în care capii Circului îşi ţin şedinţele, de pildă), din contrapunctul burlesc (petrecerea de Crăciun în care aproape toţi participanţii, agenţi britanici, desigur, animaţi de un Moş costumat în Lenin, încep să cânte la unison, imnul Uniunii Sovietice... în rusă) sau din decupaj: o fostă colegă frunzăreşte, lângă un Smiley politicos-impasibil, fotografii din tinereţe, mângâind cu nostalgie chipurile tinerilor din imagini. „That was a good time, George,” zice ea, cu trimitere duioasă spre evoluţia lor profesională. „It was the war,” o corectează el, în încercarea de a-i stăvili emoţiile ce o năpădesc necontrolat precum iedera zidurile în paragină. Era război, fireşte, război rece, şi ăsta e un lucru serios, nu-i loc de nostalgie aici, numai că din blocul compact care însemna pentru ea timpul scurs, chestiunea îşi pierde orice relevanţă. Cu o imagine splendidă semnată Hoyte Van Hoytema şi o coloană sonoră infuzată cu anxietăţi anticipative (Alberto Iglesias), Tinker Tailor... e captivant prin lentoarea sa de la un capăt la altul, iar dacă asta sună a contradicţie, so be it! Filmul e plin de ele.