Omnibusul omolog al Paris, Je t'aime a fost scos în lume. Dincolo de numele regizorilor cooptaţi să-şi exhibe dragostea pentru metropolă sau de actorii implicaţi în poveştile imaginate de aceştia, avem un termen concret de comparaţie: filmul în sine (mai întortocheat conceptual). Dacă ne-am mărgini să examinăm doar lista invitaţilor, New York, I Love You ar pica testul cu brio: între Ethan & Joel Coen şi Brett Rattner, să zicem, e o distanţă uriaşă, chiar dacă Rattner e haios.
E ca şi cum am vorbi în termeni de performanţă sportivă despre FC Barcelona şi VfB Wolfsburg. Amândouă joacă fotbal, însă plusul de valoare şi palmares e zdrobitor în favoarea catalanilor. Apoi, pentru puriști, nu ar ieşi tocmai bine nici dintr-o analiză a modului în care reflectă diversitatea etnică/rasială, culturală, sexuală a mixului urban new yorkez (comunităţile LGBT, de pildă, au protestat vehement pe motiv că în meniu au fost incluse numai amoruri hetero). Din punctul meu de vedere, pretenţia ca un film/operă de artă să fie politically correct mi se pare deplasată (ca să nu spun altfel).
Totuşi, NY... merită văzut fie şi numai pentru segmentele-bijoux livrate de Fatih Akin şi Yvan Attal. Evident, dacă m-aţi întreba pe mine, aş zice să-l luaţi integral în calcul (cu sau fără raportare la icebreaker-ul parizian). Ar fi un deloc futil exerciţiu cinefil şi v-aţi putea face o idee despre evoluţia acestui produs cinematografic născocit de Emmanuel Benbihy și Tristan Carné. Din câte am înţeles, următoarea destinație va fi Rio.
P.S.1: Eu am mai găsit trei motive valide pentru a rămâne alături de el până la capăt: Natalie Portman (my darling pretty) în dublă ipostază (actriţă şi director wannabe), Julie Christie (fascinantă) şi Robin Wright Penn (so loveable!). Plus câteva melodii ultra-prizabile. O scurtissimă paranteză: din varii pricini, producătorii au renunțat la două părți, una semnată de Scarlett Johansson (aflată și ea la primul scurtmetraj), cealaltă de Andrei Zvyagintsev.
P.S.2: New York, I Love You îi este dedicat lui Anthony Minghella a cărui moarte a survenit la scurt timp după începutul filmărilor. Segmentul său a fost continuat de Shekhar Kapur și cred că Minghella ar fi mândru dacă ar vedea ce-a ieșit.
P.S.3: New York Stories (1989), rezultat nu tocmai triumfal al triumviratului Allen-Coppola-Scorsese, ar putea fi, după caz, aperitiv sau desert. It's up to you!
E ca şi cum am vorbi în termeni de performanţă sportivă despre FC Barcelona şi VfB Wolfsburg. Amândouă joacă fotbal, însă plusul de valoare şi palmares e zdrobitor în favoarea catalanilor. Apoi, pentru puriști, nu ar ieşi tocmai bine nici dintr-o analiză a modului în care reflectă diversitatea etnică/rasială, culturală, sexuală a mixului urban new yorkez (comunităţile LGBT, de pildă, au protestat vehement pe motiv că în meniu au fost incluse numai amoruri hetero). Din punctul meu de vedere, pretenţia ca un film/operă de artă să fie politically correct mi se pare deplasată (ca să nu spun altfel).
Totuşi, NY... merită văzut fie şi numai pentru segmentele-bijoux livrate de Fatih Akin şi Yvan Attal. Evident, dacă m-aţi întreba pe mine, aş zice să-l luaţi integral în calcul (cu sau fără raportare la icebreaker-ul parizian). Ar fi un deloc futil exerciţiu cinefil şi v-aţi putea face o idee despre evoluţia acestui produs cinematografic născocit de Emmanuel Benbihy și Tristan Carné. Din câte am înţeles, următoarea destinație va fi Rio.
P.S.1: Eu am mai găsit trei motive valide pentru a rămâne alături de el până la capăt: Natalie Portman (my darling pretty) în dublă ipostază (actriţă şi director wannabe), Julie Christie (fascinantă) şi Robin Wright Penn (so loveable!). Plus câteva melodii ultra-prizabile. O scurtissimă paranteză: din varii pricini, producătorii au renunțat la două părți, una semnată de Scarlett Johansson (aflată și ea la primul scurtmetraj), cealaltă de Andrei Zvyagintsev.
P.S.2: New York, I Love You îi este dedicat lui Anthony Minghella a cărui moarte a survenit la scurt timp după începutul filmărilor. Segmentul său a fost continuat de Shekhar Kapur și cred că Minghella ar fi mândru dacă ar vedea ce-a ieșit.
P.S.3: New York Stories (1989), rezultat nu tocmai triumfal al triumviratului Allen-Coppola-Scorsese, ar putea fi, după caz, aperitiv sau desert. It's up to you!