credit foto: photobucket.com
Ce a şocat în 1960 la Psycho a fost, mai presus de orice altceva, visceralitatea.
Două au fost metodele prin care Hitchcock a obţinut efectul: neaşteptat de rapida eliminare a personajului cu care se identifică spectatorul - Marion Crane - şi pe care aşteaptă să-l vadă triumfând (gest echivalent cu sacrificarea reginei în şah după 10 mutări) şi brutalitatea crimei, detaliată în amănunte ce par să arate aproape totul (de fapt, nearătând aproape nimic).
În plus, Hitchcock a resuscitat montajul rapid: legendara secvenţă a crimei sub duş, desfăşurată în 45 de secunde, lungi cât veacul, în ţipătul viorilor torturate ale lui Bernard Herrmann (unii ar putea găsi superfluă şi cacofonică acumularea asta de efecte), este unul dintre cele mai desăvârşite şocuri vizuale cinematografice de la Einsenstein încoace.
Și poate dacă n-ar fi fost făcut de Sir Alfred pe spezele lui, Psycho ar fi rămas primul film american care înfățișează o toaletă în care se trage apa, clar și sonor. Sau poate nici măcar atât!