Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

17 ianuarie 2010

Re. Re publico. Regal: Baarìa

Baarìa:

  • Lecţie de istorie (predată cu ironie când protectoare, când mordantă) şi declaraţie de dragoste pentru praful Siciliei natale.
  • Lecţie (subiectivă) de istorie a cinematografului (predată pasional, cu veneraţie chiar). 
Profesor: Giuseppe Tornatore.

În alt registru estetic, e cel mai frumos şi personal vis filmat pe care l-am văzut de la The Purple Rose of Cairo încoace. Irezistibil, de neuitat, de o frumuseţe bântuitoare. Cinema pur, adică tot diapazonul de emoţii ce te însoţeşte din miimea de secundă în care plonjezi în poveste (fără plasă de siguranţă şi fără garanţia unei aterizări confortabile).

Aş putea să vă spun că la una din secvenţe (cea în care paznicul unei plantaţii de lămâi apare brusc din dosul unei ramuri, gag de când lumea în film) m-am speriat alături de puştiul prins la furat, el rupând-o la fugă, eu sărind de pe scaun. Mă veţi lua drept slab de înger? Posibil! La fel m-aţi taxa şi dacă v-aş mai spune că mi s-a pus un nod în gât la acel indicibil amestec de realitate şi vis (un copil, eroul nostru, Tornatore himself, „alunecând” în hăinuţele lui ponosite, din alt secol, pe străzile unui Palermo modern, printre maşini şi scutere zgomotoase, înaintând în inima acestui oraş complet schimbat, dar având permanent pe retină imaginea oraşului vechi). Oare când a visat? Înainte sau acum?



Nodul a luat proporţii când am văzut inscripţia de pe genericul de final: con l'amichevole partecipazione di Monica Bellucci e Michele Placido. Nu pentru că nu i-aş fi remarcat, nu pot fi rataţi, sunt ei înşişi de vis în frânturile fantasmatice în care apar, ci tocmai pentru că, derulând mental spre cele câteva zeci de secunde ce le sunt rezervate, mi-a devenit şi mai clară semnificaţia aparte pe care ei şi Tornatore o dau prieteniei. Aşa sunt eu. Încă rezonez la astfel de lucruri.

Şi apropo de copii, trebuie să adaug încă un lucru esenţial: Tornatore cunoaşte cu precizie farmaceutică greutatea şi mai ales valoarea morală a unui gros-plan pe un chip de copil. Sunt foarte mulţi regizori care exploatează vulgar, strict funcţional, acest procedeu, în genul reality-show-urilor. Tornatore, în schimb, îşi reglează focusul cu tandreţe părintească, simţi tandreţea cu care se apropie şi apoi măiestria cu care surprinde o privire volatilă sau tresărirea infinitezimală a unui muşchi.



Vorbind despre modul în care Baarìa şi Tornatore au fost primiţi acasă, mai precis la Festivalul de la Veneţia, Magda Mihăilescu se întreba, deloc retoric (adică e clar că şi-ar fi dorit un răspuns): «(...) Cum poţi să nu vibrezi măcar la două scene, poate cele mai frumoase ale genului: 1. iubirea incipientă, mărturisită prin imaginea puilor de mîţă arătaţi, unul cîte unul, bărbatului, ca tot atîtea mici minuni. „Şi mai sunt, încă doi“ - îl asigură fata, aflată peste drum. 2. reînnoita declaraţie de dragoste pentru cinematograf, în prelungirea lui Cinema Paradiso: copiii bucurîndu se de bucăţile de peliculă adunate de ici, colo şi în care încearcă să ghicească filmul, Salvatore Giuliano, Evanghelia după Matei, Notorious. Nu ştii ce să mai crezi despre lumea în care trăim, totuşi, şi ca fiinţe iubitoare de cinema, dacă lui Giuseppe Tornatore i se întoarce spatele iar Michael Moore e aplaudat pentru un documentar ce pare făcut din resturile rămase de la trecutele isprăvi, mai demagogic şi mai lipsit de inspiraţie decît oricînd.»

Asta se întâmpla în octombrie, anul trecut. De atunci şi până ieri am trăit cu aceste două imagini în minte, dorindu-mi să le văd cât mai grabnic.

Resturi de peliculă înfăţişând diverşi actori am strâns şi eu cu sprijinul amabilului domn Tibi, proiecţionistul de la căminul cultural unde vedeam filme în vacanţa de vară, la bunici. Omul era dintr-un alt sat şi făcea naveta cu o Dacie verde. Preocupat să nu ajungă acasă foarte târziu, tăia la greu, mai ales din filmele lungi (Pe aripile vântului, de pildă), stârnind mânia celor care-l văzuseră la televizor sau pe video. Din când în când ne împărţea „resturile”, pe alese. Evident, nu tuturor, ci doar celor pe care-i vedea mai dezgheţaţi. Între noi fie vorba, era şi-un fel de răsplată pentru că îl ajutam să care rolele (când era în toane foarte bune ne făcea cadou şi afişele filmelor; cred că mai am şi-acum pe-acasă posterul românesc pentru Gheaţa verde cu Ryan O'Neal, Anne Archer & Omar Sharif).


Recapitulez:

Lecţie de istorie
Lecţie de cinema
Lecţie (subiectivă) de istorie a cinematografului