Mi-aduc aminte ca acum: când scriam de Medalia de onoare că e un film de toată isprava am fost luat la trei păzeşte şi privit cu destulă reticenţă de diverşi băgători de seamă, dar şi de voci avizate! Cum adică laud un film „aşa şi-aşa”, dar tratez ireverenţios un film - în opinia mea - slab (Marţi, după Crăciun) al unui regizor altfel eminent (Radu Muntean)?? Nu aveam criterii estetice, cam asta era ideea.
Poate că nici acum nu le am, cert e că dacă-i aşa, sunt în aceeaşi categorie cu Wong Kar Wai şi ceilalţi membri ai juriului de la Berlin care au văzut în Poziţia copilului, al treilea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer, cel mai valoros film din competiţie şi, în consecinţă, l-au premiat. Cu Ursul de Aur, distincţia supremă la Berlinală! Un mare pas înainte atât pentru Netzer (implicit o confirmare a talentului şi progresului său), cât şi - colateral! - pentru vitregita cinematografie naţională, după performanţa out of the blue reuşită de Florin Şerban cu Eu când vreau să fluier, fluier, în 2010 (Jury Grand Prix - Silver Bear + Alfred Bauer Award). Iar dacă mergem şi mai în urmă, îl găsim şi pe deschizătorul de drumuri Cristi Puiu printre laureaţi, taman în 2004, cu scurtmetrajul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (Ursul de Aur).
Evident, acest prestigios premiu nu schimbă cu nimic datele problemei: cinemaul românesc continuă să fie în moarte clinică. Performanţele acestea sunt şi trebuie privite ca sumă a eforturilor individuale, fiindcă în absenţa unei forme coerente de resuscitare, filmul românesc ca întreg e „un mort frumos, cu ochii vii”. Şi e mai bine să rămână aşa decât să dea haotic din picioare, speriind degeaba mesenii/asistenţa...
Pun trailerul acum şi voi reveni cu o cronică la momentul potrivit (înţeleg că premiera româească va fi pe 8 martie).