Letiţia îşi continuă periplul cine-temporal la Berlinala din 93. Filmul despre care scrie astăzi e ceea ce se poate numi a feel good movie. Sau comedie cu evrei newyorkezi la sfârşitul anilor 60, oarecum vitregită de soartă, în ciuda distribuţiei de calibru. Dar asta e deja altă poveste.
«Used People! Ce titlu urat! Nu doar semantic, ci si simbolic. Si sonor. As fi preferat mai degraba ceva ridicol, precum Queens of Queens, sau chiar si titlul piesei de teatru din care e inspirat The Grandma Plays, decat Used People. Altfel, este un ospat vizual a la Wes Anderson si Todd Solondz, prajit bine in aceeasi tematica a familiei disfunctionale: „Better have chicken than kids. At least you can eat them when you're hungry”.
E destul de nepotrivit ca folosesc comparatia cu cei doi regizori, cand filmul asta precede cu cativa ani filmele lor. Dar tocmai de-aia, pentru ca mi se pare o situatie similara cu Girlfriends (regizat tot de o femeie, Claudia Weill) care a fost numit „the female Annie Hall”. Desi a fost turnat in '76 (cu un an inainte de Annie Hall), a fost terminat abia in '78 din cauza lipsei de fonduri. E un film excelent, cu probabil cel mai grozav personaj feminin EVER, dar aproape complet obscur, cum pare sa fie si cazul lui Used People. (Ca sa maresc panza de paianjen in care am cazut, Girlfriends este unul din cele 10 filme despre care Wes Anderson a spus ca i-au format viziunea despre New York).
Povestea e un old-age fairytale (de unde si titlul, probabil): Joe (Marcello Mastroiani fara cateva din farmecele-i cunoscute) o iubeste pe Pearl (Shirley MacLaine plina de pizzazz) de 23 de ani si acum, afland de moartea sotului ei dupa o casnicie de 37 de ani, simte ca poate sa isi faca aparitia impreuna cu cele mai sincere sentimente. Evident ca ea e reticenta, dar povestea se deruleaza simpatic (si, pe alocuri, isteric), iar Beeban Kidron s-a jucat frumos cu toate personajele, facandu-le sa para mai mult niste copii cu riduri, permanent sau prea mult machiati, fiecare avand ciudateniile si hazul lui, dar Freida (mama lui Pearl) si prietena ei Becky m-au facut sa imi doresc ca filmul sa fi fost mai mult despre ele. De la pseudo-certuri legate de datorii de 50 de centi, discutii despre Tupperware si daca poti sau nu sa le pui in congelator si semi-ofense („All your children are weird” -„Yeah, well your daughter is a Jew for Jesus!”) au fost cel mai bun lucru care i se putea intampla filmului asta, mai ales ca ele ii poarta, foarte direct, mesajul plin de instigari la companie, prietenie si iubire pentru cand nu mai speri la ele.
In cuvintele lui Pearl catre Joe (ca raspuns la invitatia lui la cina): „Not too spicy, we're jewish. We take gas very seriously”, this film's a gas! Dar am acelasi vag sentiment ca si fata de The Wedding Banquet, ca e puuuutin prea Hollywood pentru Berlinala.» (Letiţia)
«Used People! Ce titlu urat! Nu doar semantic, ci si simbolic. Si sonor. As fi preferat mai degraba ceva ridicol, precum Queens of Queens, sau chiar si titlul piesei de teatru din care e inspirat The Grandma Plays, decat Used People. Altfel, este un ospat vizual a la Wes Anderson si Todd Solondz, prajit bine in aceeasi tematica a familiei disfunctionale: „Better have chicken than kids. At least you can eat them when you're hungry”.
E destul de nepotrivit ca folosesc comparatia cu cei doi regizori, cand filmul asta precede cu cativa ani filmele lor. Dar tocmai de-aia, pentru ca mi se pare o situatie similara cu Girlfriends (regizat tot de o femeie, Claudia Weill) care a fost numit „the female Annie Hall”. Desi a fost turnat in '76 (cu un an inainte de Annie Hall), a fost terminat abia in '78 din cauza lipsei de fonduri. E un film excelent, cu probabil cel mai grozav personaj feminin EVER, dar aproape complet obscur, cum pare sa fie si cazul lui Used People. (Ca sa maresc panza de paianjen in care am cazut, Girlfriends este unul din cele 10 filme despre care Wes Anderson a spus ca i-au format viziunea despre New York).
Povestea e un old-age fairytale (de unde si titlul, probabil): Joe (Marcello Mastroiani fara cateva din farmecele-i cunoscute) o iubeste pe Pearl (Shirley MacLaine plina de pizzazz) de 23 de ani si acum, afland de moartea sotului ei dupa o casnicie de 37 de ani, simte ca poate sa isi faca aparitia impreuna cu cele mai sincere sentimente. Evident ca ea e reticenta, dar povestea se deruleaza simpatic (si, pe alocuri, isteric), iar Beeban Kidron s-a jucat frumos cu toate personajele, facandu-le sa para mai mult niste copii cu riduri, permanent sau prea mult machiati, fiecare avand ciudateniile si hazul lui, dar Freida (mama lui Pearl) si prietena ei Becky m-au facut sa imi doresc ca filmul sa fi fost mai mult despre ele. De la pseudo-certuri legate de datorii de 50 de centi, discutii despre Tupperware si daca poti sau nu sa le pui in congelator si semi-ofense („All your children are weird” -„Yeah, well your daughter is a Jew for Jesus!”) au fost cel mai bun lucru care i se putea intampla filmului asta, mai ales ca ele ii poarta, foarte direct, mesajul plin de instigari la companie, prietenie si iubire pentru cand nu mai speri la ele.
In cuvintele lui Pearl catre Joe (ca raspuns la invitatia lui la cina): „Not too spicy, we're jewish. We take gas very seriously”, this film's a gas! Dar am acelasi vag sentiment ca si fata de The Wedding Banquet, ca e puuuutin prea Hollywood pentru Berlinala.» (Letiţia)