În 1997, Jessica Yu câştiga un Oscar la categoria Best documentary short cu Breathing Lessons: The Life and Work of Mark O'Brien. La acel moment, subiectul/personajul filmului avea 48 de ani, era complet paralizat şi din această cauză, obligat să stea în cea mai mare parte a timpului într-un fel de dispozitiv acţionat electric (iron lung) pentru a putea respira şi, în general, trăi. Autonomia de funcţionare unplugged era de 3-4 ore (cam cât a unei baterii
de laptop, dacă vreţi!).
Practic, un dublu prizonierat: mai întâi, în propriul trup şi apoi, pe o targă, la orizontală 24 de ore din 24, în plămânul de fier. Cu toate acestea, a absolvit Berkeley, era poet şi jurnalist (scria diverse materiale inspirate de problemele sale de integrare în societate). Povestea lui se învecinează cu excepţionalul, fiindcă O'Brien a încercat în permanenţă să depăşească stadiul de victimă (socială) a unei boli infecţioase contactate la 6 ani. Totuşi, în 1999, poliomielita îl va răpune!
În 2012, regizorul Ben Lewin (67 de ani, dar nu ştiu de ce eu mi-l imaginam mai tânăr), el însuşi un luptător cu teribila afecţiune, se reapropie de povestea lui Mark O'Brien. Versiunea sa porneşte de la un articol, On Seeking a Sex Surrogate, scris prin 1988, în care O'Brien relatează la persoana I experienţele prin care trece, unele absolut stânjenitor-hilare, pentru a-şi duce la capăt un vis aparent inaccesibil: real sex with a real woman!
Este ajutat în acest demers oarecum kamikaze de Father Brendan, un preot catolic deschis la minte (William H. Macy, perfect distribuit), care nu doar că îi dă binecuvântarea dar îi şi monitorizează din confesional evoluţia vieţii sexuale, dar mai ales de Cheryl [Cohen Greene], psihoterapeut şi sex surrogate pentru bărbaţi cu dizabilităţi de tot soiul. De asemenea, căsătorită şi mamă a doi copii. Personajul acesteia este interpretat de Helen Hunt, care face un rol pentru care ar merita înainte de Oscar (nominalizată, de altfel, pentru best supporting role) şi alte distincţii, un premiu pentru curaj!
În ceea ce înseamnă, de fapt, miezul său reactiv, filmul se concentrează pe sesiunile de terapie sexuală, deşi mai corect spus ar fi erotică, pe care Cheryl le ţine cu pacientul său (jucat de un John Hawkes „modificat” prostetic). Natura relaţiilor dintre ei, chiar dacă lămurită contractual şi conceptual de la bun început („mă plăteşti ca psihoterapeut, nu ca prostituată”), este mereu într-un echilibru fragil. Rând pe rând, funcţie şi de modul în care decurg şedinţele, fiecare şi-ar dori să nu mai fie în respectiva situaţie: el din cauza anxietăţii sau atacurilor de panică, ea fiindcă sesizează pericolul unui transfer afectiv mai periculos decât eşecul explicit al terapiei.
Oscilaţiile acestui veritabil seismograf de incertitudini şi senzaţii, Lewin are ştiinţa sau darul de a le capta vizual şi narativ cu infinită precauţie şi delicateţe într-o formulă ce explorează fără să cadă în ridicol sau obscen provocările psihice şi fizice pe care o persoană debilitată trebuie să le depăşească în sau din dorinţa de a avea o viaţă sexuală normală (admit că normal în contextul acesta poate suna straniu, dar o să-mi daţi dreptate după ce vedeţi The Sessions, hitul anul trecut la Sundance). Fireşte, conexiunea cu filmul lui Schnabel din 2007, Le scaphandre et le papillon, e inevitabilă. În pofida similarităţii tematice, povestea şi personajele de aici sunt mult mai accesibile publicului, iar identificarea primară e mult mai simplu obţinută. Nu simplist, atenţie!, ci cu economie de mijloace (de exemplu, Le scaphandre... excela la capitolul poezie, în cazul de faţă poezia e prezentă într-un sens mult mai prozaic, tehnic, dacă e permis paradoxul). Nu mă puneţi să aleg, însă!
P.S.: Incidentally, Cheryl still works as a surrogate these days... at age 68.
Practic, un dublu prizonierat: mai întâi, în propriul trup şi apoi, pe o targă, la orizontală 24 de ore din 24, în plămânul de fier. Cu toate acestea, a absolvit Berkeley, era poet şi jurnalist (scria diverse materiale inspirate de problemele sale de integrare în societate). Povestea lui se învecinează cu excepţionalul, fiindcă O'Brien a încercat în permanenţă să depăşească stadiul de victimă (socială) a unei boli infecţioase contactate la 6 ani. Totuşi, în 1999, poliomielita îl va răpune!
În 2012, regizorul Ben Lewin (67 de ani, dar nu ştiu de ce eu mi-l imaginam mai tânăr), el însuşi un luptător cu teribila afecţiune, se reapropie de povestea lui Mark O'Brien. Versiunea sa porneşte de la un articol, On Seeking a Sex Surrogate, scris prin 1988, în care O'Brien relatează la persoana I experienţele prin care trece, unele absolut stânjenitor-hilare, pentru a-şi duce la capăt un vis aparent inaccesibil: real sex with a real woman!
Este ajutat în acest demers oarecum kamikaze de Father Brendan, un preot catolic deschis la minte (William H. Macy, perfect distribuit), care nu doar că îi dă binecuvântarea dar îi şi monitorizează din confesional evoluţia vieţii sexuale, dar mai ales de Cheryl [Cohen Greene], psihoterapeut şi sex surrogate pentru bărbaţi cu dizabilităţi de tot soiul. De asemenea, căsătorită şi mamă a doi copii. Personajul acesteia este interpretat de Helen Hunt, care face un rol pentru care ar merita înainte de Oscar (nominalizată, de altfel, pentru best supporting role) şi alte distincţii, un premiu pentru curaj!
În ceea ce înseamnă, de fapt, miezul său reactiv, filmul se concentrează pe sesiunile de terapie sexuală, deşi mai corect spus ar fi erotică, pe care Cheryl le ţine cu pacientul său (jucat de un John Hawkes „modificat” prostetic). Natura relaţiilor dintre ei, chiar dacă lămurită contractual şi conceptual de la bun început („mă plăteşti ca psihoterapeut, nu ca prostituată”), este mereu într-un echilibru fragil. Rând pe rând, funcţie şi de modul în care decurg şedinţele, fiecare şi-ar dori să nu mai fie în respectiva situaţie: el din cauza anxietăţii sau atacurilor de panică, ea fiindcă sesizează pericolul unui transfer afectiv mai periculos decât eşecul explicit al terapiei.
Oscilaţiile acestui veritabil seismograf de incertitudini şi senzaţii, Lewin are ştiinţa sau darul de a le capta vizual şi narativ cu infinită precauţie şi delicateţe într-o formulă ce explorează fără să cadă în ridicol sau obscen provocările psihice şi fizice pe care o persoană debilitată trebuie să le depăşească în sau din dorinţa de a avea o viaţă sexuală normală (admit că normal în contextul acesta poate suna straniu, dar o să-mi daţi dreptate după ce vedeţi The Sessions, hitul anul trecut la Sundance). Fireşte, conexiunea cu filmul lui Schnabel din 2007, Le scaphandre et le papillon, e inevitabilă. În pofida similarităţii tematice, povestea şi personajele de aici sunt mult mai accesibile publicului, iar identificarea primară e mult mai simplu obţinută. Nu simplist, atenţie!, ci cu economie de mijloace (de exemplu, Le scaphandre... excela la capitolul poezie, în cazul de faţă poezia e prezentă într-un sens mult mai prozaic, tehnic, dacă e permis paradoxul). Nu mă puneţi să aleg, însă!
P.S.: Incidentally, Cheryl still works as a surrogate these days... at age 68.