În 1993, borna temporală pe care Letiţia a atins-o în cinevoiajul ei cu crono-cupeul, doi cineaşti români au răzbătut în selecţia Berlinalei: Daneliuc Mircea (cu Patul conjugal) în competiţie şi Gulea Stere (cu Vulpe vânător) în Panorama. Micro-disclaimer: i-am strigat ca la catalog pentru că mi se pare funny formula!
Cloroticul potenţial absurd-erotic al filmului în care Coca Bloos recurge la un fel de bungee jumping de pe dulap pentru a avorta a fost ignorat de juriul condus de Frank Beyer (unul din cei mai interesanţi regizori est-germani). Cam la fel s-a întâmplat şi cu restul peliculelor provenind din ţările fostului bloc comunist! Se poate spune că în acea perioadă festivalul se cam săturase de Estul Europei, dovadă palmaresul în care doar Kusturica îşi găsise loc, dar şi el cu un film făcut în State, Arizona Dream. Altfel spus, direcţia era clar mainstream cu Hollywoodul azimut imuabil: „Urşii” petru interpretare s-au dus la Michelle Pfeiffer pentru un rol de care nu-şi mai aduce aminte nimeni în filmul Love Field, respectiv la Denzel Washington care rupea lanţul în Malcolm X! Cireaşa de pe tort a fost un Golden Bear (decernat ex-aequo) pentru The Wedding Banquet al lui Ang Lee, nimic mai mult decât apă de trandafri după reţetă hollywoodiană (citiţi review-ul şi vă veţi convinge).
Cu totul altfel stau lucrurile după 20 de ani! Recent încheiata ediţie reconfirmă revenirea la Estul Europei şi socio-convulsiile/nevrozele sale! E o destinaţie pe care o gratifică di granda: Ursul de Aur unui film românesc, un Urs de Argint pentru un film bosniac, premiul pentru interpretare „unui ţigan din Bosnia, care nu-i actor profesionist, e ţigan şi-atât” (citat din Radu Banciu, care aseară, pe B1, din „tâmpenie”, „mizerie” şi „porcărie” n-a scos filmul lui Netzer; zicea că l-a văzut, dar tare mă îndoiesc)!
Ceea ce urmează e un foarte inspirat PS trimis de Letiţia, imediat după racordarea la prezent. În mod normal, locul lui era la coada acestui text, însă fiindcă se leagă perfect de paragraful anterior here it is: „Dupa discursul Adei Solomon mi-am dat seama de o chestie: toate filmele pe care le-am vazut la Berlinala din 93 au fost exclusiv cu barbati in rolurile principale - geniali, congeniali sau mai putini geniali -, si ca poate astia 20 de ani intre festivaluri au consolidat, incetisor, pozitia femeii.”
***********************************************************************************************************
Şi-acum, după tot acest preambul, ultimele notiţe de le Berlinala din 93. Frecvenţa pe care am comunicat a fost rezonabilă, paraziţi puţini, mai degrabă microbi, aşa că şi aceste din urmă relatări îşi păstrează farmecul intact.
«Impresiile astea ar trebui sa vina la pachet cu invitatia urmatoare: „Kids, don't try this at home“. Zic asta pentru ca dincolo de un exercitiu de exprimare, efortul de a decodifica limbajul proaspat iesit din comunism (deci nu inca eliberat de figuri de stil aproape nedecriptabile) sau acela de a incerca sa vad dincolo de inserturile comerciale care vand filmul unui public imberb (in cazul productiilor americane), m-au facut sa ma simt inadecvat echipata pentru sarcina asta.
Gorilla Bathes at Noon (dir. Dusan Makavejev) mi-a parut un cantec sinistru creat spontan la cadarea comunismului. Nu stiu daca a fost vreodata in terminologia subversiva, dar pentru mine Lazutkin a fost de la inceput (de cand zice, cu candoare, muscand dintr-un mar, „I just love fruit”), gorila: un maior al Armatei Rosii, ramas singur dupa caderea zidului, „abandonat” de colegii sai, dar, mai degraba, atat de ingenuu incat nu a indraznit (sau dorit?) sa plece. fara ordine clare de mai sus, din Berlinul eliberat.
El traieste intr-un fel de purgatoriu, dormind pe unde apuca, furand fructe de la animalele de la zoo, gata sa se imprieteneasca cu oricine, iar actiunea e plina de absurd, de intamplari comice si suprarealiste, de la fapte spontan-eroice pana la intamplari tragi-comice (escaladarea statuii lui Lenin pentru a o curata de vopsea). E un fel de marioneta intr-o lume care joaca dupa alte reguli decat cele pe care le cunoaste, dar asta nu-i schimba directia si nici sensul interior. Weltanshauung-ul sau e atat de interconectat la comunism incat, ajuns intr-un fel de lume interlopa unde o cunoaste pe Miki Miki, aceasta ii apare in vis drept Lenin care ii croseteaza ciorapi de lana!
Un complot sau un compot post-comunist, in film apar si secvente din Caderea Berlinului (1949) si imagini documentare de la dezmembrarea unei statui a lui Lenin din Berlin, iar vocea de la final, interventia directa a regizorului, atat de Welles-iana, consolideaza impresia generata de-a lungul fimului: totul este o farsa. Mai ramane doar sa decida, privitorul, ce anume vrea sa considere a fi farsa.
Wittgenstein, in schimb, nu e o gorila, e un rinocer. Nicidecum iepurele-rata. Prea mult din omul care poate a fost, poate nu a fost Wittgenstein, apare in filmul lui Derek Jarman si e la fel de mult produsul imaginatiei si al interpretarilor regizorului pe cat e Mr. Green, martianul verde cu care Wittgenstein cel mic, din film, poarta discutii despre logica.
La inceput, lucrurile sunt expuse sa para drept ceea ce apar [(sic) cand micul Wittgenstein isi descrie familia aristocratica si dominatoare, toti sunt imbracati in togi romane], dar gonesc spre un derizoriu fortat, derizoriu despre care am senzatia ca cineva din spatele filmului asta si-ar fi dorit sa fie perceput ca un fel de glorie a omului. Cu toate astea, nu e un film biografic ci mai mult un eseu, o interpretare a unei interpretari de viata, mai ales ca vizual pare sa se alinieze cumva, sa sustina filosofia lui Wittgenstein (asa cum e rezumata in film): scene scurte, hiper-ornamentate, pe un fundal negru, teatral, desprins de lumea reala.
Cloroticul potenţial absurd-erotic al filmului în care Coca Bloos recurge la un fel de bungee jumping de pe dulap pentru a avorta a fost ignorat de juriul condus de Frank Beyer (unul din cei mai interesanţi regizori est-germani). Cam la fel s-a întâmplat şi cu restul peliculelor provenind din ţările fostului bloc comunist! Se poate spune că în acea perioadă festivalul se cam săturase de Estul Europei, dovadă palmaresul în care doar Kusturica îşi găsise loc, dar şi el cu un film făcut în State, Arizona Dream. Altfel spus, direcţia era clar mainstream cu Hollywoodul azimut imuabil: „Urşii” petru interpretare s-au dus la Michelle Pfeiffer pentru un rol de care nu-şi mai aduce aminte nimeni în filmul Love Field, respectiv la Denzel Washington care rupea lanţul în Malcolm X! Cireaşa de pe tort a fost un Golden Bear (decernat ex-aequo) pentru The Wedding Banquet al lui Ang Lee, nimic mai mult decât apă de trandafri după reţetă hollywoodiană (citiţi review-ul şi vă veţi convinge).
Cu totul altfel stau lucrurile după 20 de ani! Recent încheiata ediţie reconfirmă revenirea la Estul Europei şi socio-convulsiile/nevrozele sale! E o destinaţie pe care o gratifică di granda: Ursul de Aur unui film românesc, un Urs de Argint pentru un film bosniac, premiul pentru interpretare „unui ţigan din Bosnia, care nu-i actor profesionist, e ţigan şi-atât” (citat din Radu Banciu, care aseară, pe B1, din „tâmpenie”, „mizerie” şi „porcărie” n-a scos filmul lui Netzer; zicea că l-a văzut, dar tare mă îndoiesc)!
Ceea ce urmează e un foarte inspirat PS trimis de Letiţia, imediat după racordarea la prezent. În mod normal, locul lui era la coada acestui text, însă fiindcă se leagă perfect de paragraful anterior here it is: „Dupa discursul Adei Solomon mi-am dat seama de o chestie: toate filmele pe care le-am vazut la Berlinala din 93 au fost exclusiv cu barbati in rolurile principale - geniali, congeniali sau mai putini geniali -, si ca poate astia 20 de ani intre festivaluri au consolidat, incetisor, pozitia femeii.”
***********************************************************************************************************
Şi-acum, după tot acest preambul, ultimele notiţe de le Berlinala din 93. Frecvenţa pe care am comunicat a fost rezonabilă, paraziţi puţini, mai degrabă microbi, aşa că şi aceste din urmă relatări îşi păstrează farmecul intact.
«Impresiile astea ar trebui sa vina la pachet cu invitatia urmatoare: „Kids, don't try this at home“. Zic asta pentru ca dincolo de un exercitiu de exprimare, efortul de a decodifica limbajul proaspat iesit din comunism (deci nu inca eliberat de figuri de stil aproape nedecriptabile) sau acela de a incerca sa vad dincolo de inserturile comerciale care vand filmul unui public imberb (in cazul productiilor americane), m-au facut sa ma simt inadecvat echipata pentru sarcina asta.
Gorilla Bathes at Noon (dir. Dusan Makavejev) mi-a parut un cantec sinistru creat spontan la cadarea comunismului. Nu stiu daca a fost vreodata in terminologia subversiva, dar pentru mine Lazutkin a fost de la inceput (de cand zice, cu candoare, muscand dintr-un mar, „I just love fruit”), gorila: un maior al Armatei Rosii, ramas singur dupa caderea zidului, „abandonat” de colegii sai, dar, mai degraba, atat de ingenuu incat nu a indraznit (sau dorit?) sa plece. fara ordine clare de mai sus, din Berlinul eliberat.
El traieste intr-un fel de purgatoriu, dormind pe unde apuca, furand fructe de la animalele de la zoo, gata sa se imprieteneasca cu oricine, iar actiunea e plina de absurd, de intamplari comice si suprarealiste, de la fapte spontan-eroice pana la intamplari tragi-comice (escaladarea statuii lui Lenin pentru a o curata de vopsea). E un fel de marioneta intr-o lume care joaca dupa alte reguli decat cele pe care le cunoaste, dar asta nu-i schimba directia si nici sensul interior. Weltanshauung-ul sau e atat de interconectat la comunism incat, ajuns intr-un fel de lume interlopa unde o cunoaste pe Miki Miki, aceasta ii apare in vis drept Lenin care ii croseteaza ciorapi de lana!
Un complot sau un compot post-comunist, in film apar si secvente din Caderea Berlinului (1949) si imagini documentare de la dezmembrarea unei statui a lui Lenin din Berlin, iar vocea de la final, interventia directa a regizorului, atat de Welles-iana, consolideaza impresia generata de-a lungul fimului: totul este o farsa. Mai ramane doar sa decida, privitorul, ce anume vrea sa considere a fi farsa.
Wittgenstein, in schimb, nu e o gorila, e un rinocer. Nicidecum iepurele-rata. Prea mult din omul care poate a fost, poate nu a fost Wittgenstein, apare in filmul lui Derek Jarman si e la fel de mult produsul imaginatiei si al interpretarilor regizorului pe cat e Mr. Green, martianul verde cu care Wittgenstein cel mic, din film, poarta discutii despre logica.
La inceput, lucrurile sunt expuse sa para drept ceea ce apar [(sic) cand micul Wittgenstein isi descrie familia aristocratica si dominatoare, toti sunt imbracati in togi romane], dar gonesc spre un derizoriu fortat, derizoriu despre care am senzatia ca cineva din spatele filmului asta si-ar fi dorit sa fie perceput ca un fel de glorie a omului. Cu toate astea, nu e un film biografic ci mai mult un eseu, o interpretare a unei interpretari de viata, mai ales ca vizual pare sa se alinieze cumva, sa sustina filosofia lui Wittgenstein (asa cum e rezumata in film): scene scurte, hiper-ornamentate, pe un fundal negru, teatral, desprins de lumea reala.
(E ea, e Tilda! - in rolul Ottolinei Morrell)
Asa cum zice Johnny (iubitul lui Wittgenstein din film), referindu-se la filmul din film, pe care il vad impreuna: „There is no plot”. Afirmatia poate fi fara probleme extinsa catre filmul pe care il vedem si apoi, de mine, catre Gorilla Bathes at Noon. Nu incerc sa simplific nici unul din cele doua filme prin a le infunda in acelasi borcan pentru ca nu aveam decat o eticheta, dar cred ca ambele sunt mai usor de apreciat odata ce asteptarile sunt directionate astfel. Ca sa-l parafrazez pe Wittgenstein si sa inchei cu un fel de harakiri: „About art it is hard to say anything as good as saying nothing.” (Letiţia)