Letiţia is back! Back in the (early) 90s. The year is 1993, to be precise. The time is now...
În clipa de faţă e la Berlin, la festival. Vede filme. Plăcută îndeletnicire! Aceasta e prima relatare, una de excepţie despre un film mai puţin excepţional, The Wedding Banquet (de Ang Lee). Textul e fără diacritice din vrerea autoarei, iar eu îi respect opţiunea. Teoretic, n-ar trebui să fie un inconvenient major pentru cei ce vreau/vor cu adevărat să citească...
«Am rezolvat problema cu strugurii: pentru a nu cadea in pacatul vulpii si a face pronosticuri gustative vizavi de calitatile „fructelor” la care nu am avut acces, mi-am construit un crono-cupeu care sa ma duca la Berlinala, o alta Berlinala. E cald si bine, cam inghesuit, dar la mine in cupeu nu e coada la bilete (un fel mai putin ciudos de a zice ca nu-mi trebuie struguri, pentru ca am mancat prea multi anul trecut, multumesc).
Am inceput calatoria aseara, cu The Wedding Banquet, al doilea film al lui Ang Lee. Ea, Wei Wei, e chiriasa pictorita fara slujba si green card al lui, Wai, care e si taiwanez si cetatean american si locuieste cu iubitul sau american, Simon cel stereotipic, care poarta chiar si cercel in urechea dreapta. Parintii lui Wai traiesc in Taiwan si isi ocupa timpul cu petitul de fete si visat la nepoti. E usor, din titlu, sa simti unde vrea sa te duca filmul, mai ales dupa ce Wei Wei exclama, deprimata, „No stupid American will ever marry me!”
Astfel ii pica fisa lui Simon cel afabil sa orchestreze un mariaj din care sa rezulte cel putin un Wai mai linistit (ca si-a bucurat parintii) si mai dispus sa mearga in vacante (care e of-ul on-screen al lui Simon). La scurt timp vin parintii lui Wai si, pe fondul - serios - al diferentelor dintre generatii, dar si al conflictelor dintre culturi, dintre individualismul vestic si traditionalismul estic, filmul se umple de poante, montaje muzicale si rasturnari de situatie si coincidente (care au amuzat copios publicul in fiecare film hollywoodian de la Look Who's Talking incoace - asta n-am verificat-o).
Banchetul in sine e absurd, pentru ca pare organizat impecabil intr-un timp extrem de scurt plus ca e plin ochi de invitati poznasi. Cine sunt si de unde au venit? se intreaba mintea mea care a refuzat sa-si „suspendeze neincrederea”, invitati care se explica pentru comportamentul lor iesit din stereotipul asiaticului cuminte si bun la mate prin „5000 years of sexual repression”.
Tatal taiwanez, tacut si prefacut ursuz, e de fapt marele jucator, un manipulator extraordinaire, care nu are probleme cu orientarea sexuala a fiului lui cum lasa sa se inteleaga, dar isi joaca rolul de parinte care trebuie menajat pentru a putea avea nepotul pe care si-l doreste. E simpatic si prietenos, in esenta, si intelepciunea sa e comasata intr-un fel de confucianism americanizat: „You can't put your foot in your mouth if you keep it closed”.
Iarta-ma ca nu stiu multe despre domnul Lee (am vazut si placut deosebit The Ice Storm), dar despre el in raport cu filmul asta nu simt decat ca ori isi dorea sa aiba clac! la Hollywood, ori n-a reusit sa scape de biciuirea filmului de catre cerintele comerciale. L-am receptat cu multe critici, pe care am incercat sa le estompez putin, dintr-o nostalgie caraghioasa pe care o pastrez anilor 90 si filmelor lui hollywoodiene-reteta, dar uneori m-am intrebat daca nu cumva e invers si eu rad degeaba de el, pentru ca de fapt el rade de mine. Inca nu m-am hotarat.
Zic ca a fost un inceput bun pentru experimentul asta, pentru ca mi-am dat seama ca nu poti calatori cu adevarat inapoi in timp decat daca e vorba despre un timp pe care deja l-ai cunoscut intim. Iar eu cu anii 90 am fost colega de banca. Doar ca acum ii vad de sub pleoapa.
P.S.:.N-am putut/stiut/avut rabdare sa includ asta in text, dar mi-a placut tare mult o replica pe care o suspectez ca detine esenta intregului film (plus o usoara critica a vremurilor): cand cei doi isi fac fotografiile de nunta, fotograful le striga „Show your white teeth like you love each other!”» (Letiţia)