Screenshot from Holy Motors (dir. Leos Carax/2012)
Screenshot from Amour (dir. Michael Haneke/2012)
La Carax: cel mai probabil o sală de cinema cu spectatori care par adormiţi. Sau împietriţi. Cert e că nimeni nu scoate o vorbă, nu mişcă.
La Haneke: o sală de concerte, fremătătoare, oameni care se foiesc în căutarea unei poziţii cât mai comode într-o o aşteptare febrilă presărată de toate acele gesturi de reglaj şi sunete inerente unei astfel de aşteptări: priviri nerăbdătoare, şuşoteli, un tuset răzleţ, poate două...
La amândoi, însă, secvenţele sunt plasate chiar la început ca un fel de prolog-oglindă. Sau ca formă de interogare a publicului, procedeu deja obişnuit la Haneke, care de obicei se erijează şi în judecător (la fel ca Godard), dar nou la Carax, unde se poate desluşi o diferenţă de ton (e mai puţin stentoral).
Referitor la Amour, revăzut recent la cinema: rămâne valabil ce am scris iniţial. Adică nu simt nevoie să mai adaug ceva în afară de asta: observând şi reacţia relaxată a publicului, aş spune că e cel mai accesibil film făcut de Haneke. Termen de comparaţie în materie de disonare perceptivă a audienţei (mă rog, unul din ele!) rămâne Caché.