Holy
Motors începe în mintea autorului său, în plin vis
(definiţie perfectă a artei poetice la Carax). Un aeroport, sirenele unui vapor, o cameră de hotel, un câine uşor agitat, sportivii fotografiaţi de Muybridge etc. sunt elemente a căror prezenţă devine plauzibilă într-un astfel de context. Printr-o uşă aflată într-un perete tapetat cu imaginea unei păduri ce-aduce aminte deopotrivă de Dante („Spre-amiaza vieţii noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă
mă rătăcii pierzând dreapta cărare”) şi de Kafka („There is in my apartment a door
that I had never noticed until now”), Carax (regizorul în persoană) se ridică din pat şi părăseşte acest non-spaţiu (non-lieu, în termenii lui Augé), croindu-şi drum spre o sală de cinema unde spectatorii, aşezaţi
în penumbră, privesc imobili un ecran pe care e proiectat un film (nenumit).
Camera zăboveşte o vreme asupra lor, iar noi, privindu-i pe ei urmărind nemişcaţi acel film, ne privim în oglindă. Şi, în vreme ce acei oameni rămân împietriţi, un copil gol (spectatorul primordial?) înaintează spre ecran atras de mirajul imaginilor în mişcare. Acesta e, doamnelor şi domnilor, prologul unui film „urât” despre frumuseţe pentru că Holy Motors, la fel ca Perfume-ul lui Tykwer, într-acolo bate, însă la un nivel superior. E, fără îndoială, o frumuseţe ascunsă în spatele barierelor fizice ale realului surprinse aici într-un proces de transformare în care, întocmai ca în vis, lucrurile se reorganizează, schimbându-şi sensul sau destinaţia [să notăm că numele Leos Carax e, de fapt, o reorganizare fonemică a celor două prenume ale regizorului: Alex(andre) Oscar. Dupont].
O posibilă grilă de lectură a acestui film - pentru unii - ancombrant ar putea fi rezumată astfel: reasamblarea unor fragmente de real în regim coşmaresc-oniric (toată acţiunea, preponderent diurnă, e centrată asupra unui domn Oscar ce „trăieşte”/traversează 11 vieţi-surogat, una mai diferită ca alta). Desigur, există tentaţia reducţionistă de a vedea în Holy Motors reciclarea unor teme, obiecte sau personaje pe care le-am întâlnit şi-n celelalte 4 lungmetraje de Carax (plus segmentul din omnibusul Tokyo! din care a fost resuscitat Monsieur Merde). Micuţul automobil roşu aminteşte de Boy Meets Girl, cameo-ul lui Michel Piccoli face legătura cu Mauvais sang, bătrâna cerşetoare pare că vine din Pola X, în timp ce îndrăgostiţii crepusuculari sfâşiaţi de regrete descind direct Les amants de Pont-Neuf (secvenţa e bulversantă în sine, însă coeficientul de bizar e amplificat şi de Kylie Minogue, care o înlocuieşte pe Juliette Binoche într-un rol scris iniţial pentru aceasta din urmă). Totuşi, acestea nu sunt plantate în film de dragul autocitării sau din cauza vreunui burn out. Rostul sau rolul lor e de plasă de siguranţă într-un univers creativ extrem de personal reconfigurat după reguli greu decelabile.
În acelaşi sens, poate fi luată în discuţie limuzina albă prezentă şi-n Cosmopolis, pentru mine un film remarcabil în ciuda a ceea ce s-a spus despre el dintr-o cruntă lipsă de empatie. Cică decupajul lui Cronenberg ar fi de vină... În fine! La fel ca-n romanul lui DeLillo şi-n Holy Motors călătoria însăşi e coloana vertebrală a poveştii. Nu ştiu dacă sau în ce măsură Carax şi-a propus asta, însă mie-mi pare un discret omagiu adus cărţii gândidu-mă că primul ocupant al acestei maşini de lux e un ins influent din lumea finanţelor (inspirat de... Dominique Strauss-Kahn sau cel puţin aşa zice Carax). Numai că limuzina şi tot ceea ce simbolizează ea e o pistă falsă. Într-o clipă, firul epic se bifurcă: automobilul devine lojă datorită schimbării unghiului, iar următoarea înfăţişare a lui Denis Lavant va fi exact opusul bancherului arogant de dinainte - o cerşetoare bătrână şi hirsută venită din altă lume, diametral opusă, la fel ca Monsieur Merde. Putem vorbi, în schimb, de un omagiu manifest pentru Les yeux sans visage de Georges Franju, film-cult al anilor 60 în care Edith Scob (şoferul limuzinei din Holy Motors) deţine unul din rolurile-cheie.
Camera zăboveşte o vreme asupra lor, iar noi, privindu-i pe ei urmărind nemişcaţi acel film, ne privim în oglindă. Şi, în vreme ce acei oameni rămân împietriţi, un copil gol (spectatorul primordial?) înaintează spre ecran atras de mirajul imaginilor în mişcare. Acesta e, doamnelor şi domnilor, prologul unui film „urât” despre frumuseţe pentru că Holy Motors, la fel ca Perfume-ul lui Tykwer, într-acolo bate, însă la un nivel superior. E, fără îndoială, o frumuseţe ascunsă în spatele barierelor fizice ale realului surprinse aici într-un proces de transformare în care, întocmai ca în vis, lucrurile se reorganizează, schimbându-şi sensul sau destinaţia [să notăm că numele Leos Carax e, de fapt, o reorganizare fonemică a celor două prenume ale regizorului: Alex(andre) Oscar. Dupont].
O posibilă grilă de lectură a acestui film - pentru unii - ancombrant ar putea fi rezumată astfel: reasamblarea unor fragmente de real în regim coşmaresc-oniric (toată acţiunea, preponderent diurnă, e centrată asupra unui domn Oscar ce „trăieşte”/traversează 11 vieţi-surogat, una mai diferită ca alta). Desigur, există tentaţia reducţionistă de a vedea în Holy Motors reciclarea unor teme, obiecte sau personaje pe care le-am întâlnit şi-n celelalte 4 lungmetraje de Carax (plus segmentul din omnibusul Tokyo! din care a fost resuscitat Monsieur Merde). Micuţul automobil roşu aminteşte de Boy Meets Girl, cameo-ul lui Michel Piccoli face legătura cu Mauvais sang, bătrâna cerşetoare pare că vine din Pola X, în timp ce îndrăgostiţii crepusuculari sfâşiaţi de regrete descind direct Les amants de Pont-Neuf (secvenţa e bulversantă în sine, însă coeficientul de bizar e amplificat şi de Kylie Minogue, care o înlocuieşte pe Juliette Binoche într-un rol scris iniţial pentru aceasta din urmă). Totuşi, acestea nu sunt plantate în film de dragul autocitării sau din cauza vreunui burn out. Rostul sau rolul lor e de plasă de siguranţă într-un univers creativ extrem de personal reconfigurat după reguli greu decelabile.
În acelaşi sens, poate fi luată în discuţie limuzina albă prezentă şi-n Cosmopolis, pentru mine un film remarcabil în ciuda a ceea ce s-a spus despre el dintr-o cruntă lipsă de empatie. Cică decupajul lui Cronenberg ar fi de vină... În fine! La fel ca-n romanul lui DeLillo şi-n Holy Motors călătoria însăşi e coloana vertebrală a poveştii. Nu ştiu dacă sau în ce măsură Carax şi-a propus asta, însă mie-mi pare un discret omagiu adus cărţii gândidu-mă că primul ocupant al acestei maşini de lux e un ins influent din lumea finanţelor (inspirat de... Dominique Strauss-Kahn sau cel puţin aşa zice Carax). Numai că limuzina şi tot ceea ce simbolizează ea e o pistă falsă. Într-o clipă, firul epic se bifurcă: automobilul devine lojă datorită schimbării unghiului, iar următoarea înfăţişare a lui Denis Lavant va fi exact opusul bancherului arogant de dinainte - o cerşetoare bătrână şi hirsută venită din altă lume, diametral opusă, la fel ca Monsieur Merde. Putem vorbi, în schimb, de un omagiu manifest pentru Les yeux sans visage de Georges Franju, film-cult al anilor 60 în care Edith Scob (şoferul limuzinei din Holy Motors) deţine unul din rolurile-cheie.
În esenţă, Carax aglutinează aceste elemente cu
surse ultradiverse de provenienţă într-un athanor cinematografic
producţie proprie pentru a acredita o teză simplă: frumuseţea poate fi un motor
(motorul?) care să ne împingă înainte
într-o viaţă lipsită de sens, o viaţă supusă finitudinii. Pentru că, în
viziunea sa, diferită de a unor Malick sau
Weerasethakul, viaţa nu e nici transcendentă, nici
mistică. E doar banală, din care cauză poezia, văzută ca o expresie a frumuseţii, devine un imperativ estetic. „Pourquoi continuez-vous?” e întrebat unul din cele 11 personaje (clone?) încarnate de fabulosul Denis Lavant. Răspunsul e neaşteptat: „Pour la beauté du geste”. Un
trup inert zăcând pe asfalt nu-i nimic altceva decât o
grămadă de carne şi oase, neînsufleţită precum manechinele dezmembrate
din interiorul impozantului complex comercial Samaritaine (abandonat şi
el), însă Carax ne îndeamnă să privim dincolo, în direcţia indicată de Oscar Wilde, citat de altfel cu a sa vorbă celebră: „La beauté est dans les yeux de celui qui regarde”.
P.S.1: În urmă cu aproape 30 de ani, Boy Meets Girl i-a provocat lui Serge Daney următoarea remarcă: „(...) the cinema will go on, will produce a Rimbaud and a «Poet at Seven
Years» against all odds, that it will start again at zero, that it will
not die.” Acest Rimbaud e trecut de 50 de ani, iar vorbele de mai sus sunt cumva împlinite.
P.S.2: Revin la noţiunea de non-lieu amintită la începutul textului fiindcă tot filmul se desfăşoară într-o varietate de non-spaţii (la fel ca L'emploi du temps de Laurent Cantet). În accepţiunea celui care a postulat conceptul (Marc Augé) „if a place can be defined as relational, historical and concerned with identity, then a space which cannot be defined as relational, or historical, or concerned with identity will be a non-place. The hypothesis advanced here is that supermodernity produces non-places, meaning spaces which are not themselves anthropological places and which do not integrate the earlier places: instead these are listed, classified, promoted to the status of 'places of memory', and assigned to a circumscribed and specific position.”