Nu ştiu vouă, dar mie îmi prinde bine (nu mai spun că-mi şi place, it's understood) pendularea asta între două epoci berlineze via cinema. Iar filmul despre care se face vorbire mai jos accentuează senzaţia de trecut fluid.
«Belle Epoque (dir. Fernando Trueba) m-a luat pe sus si mi-a zis, usor indecent, tie o sa-ti placa de mine. De la primul cadru cu valiza pana aproape de sfarsit, am trait intens in expectativa.
(valiza e acolo, mica, intre E si P)
Suntem in Spania, in 1931, in toiul frictiunilor dintre regalisti si republicani, iar filmul incepe cu cel mai grozav opening shot [(double entendre ;)]. Fernando, proaspat dezertat, capturat si eliberat in primele minute ale filmului, ajunge in Arcos unde se imprieteneste cu Manolo, pictor, „rebel, infidel si libertarian prin natura, dar care traieste ca un burghez circumspect”.
Manolo are patru fete. Fernando pare ca se amorezeaza instantaneu de toate patru si de fiecare pe rand si, in contextul potrivit, e gata sa le cunoasca mai bine. Intr-un fel, ele sunt aspecte diferite ale aceleiasi femei: Violeta, usor masculina si independenta, Rocio, superficiala, hachitoasa si cu tendinte de parvenire, Clara, grijulie si delicata, si Luz, virginala, pura si naiva. Impresia mea initiala ca nu o sa aiba succes cu nici una a primit lovitura de gratie destul de rapid, iar Manolo, care pare un pater protector pentru fetele sale, se dovedeste a fi mai ingrijorat de soarta lui Fernando... Si pe buna dreptate.
Atmosfera din sat e condimentata de personaje cu haz (aduce putin cu atmosfera din Nunta Muta a lui Malaele), iar replicile mi-au amintit adeseori de istorioarele din Cercul Mincinosilor: „- Ce frig e! / - Ei bine, e iarna!”. Sau: atunci cand e chemat pentru o ungere de urgenta, preotul, mai nonconformist de fel, e gasit la un joc de carti intr-un bordel iar el le explica enoriasilor veniti sa-l caute: „Da, sunt aici. Aici unde e pacatul e cea mai mare nevoie de mine.”
Desi filmul e plin de farmec si incepe foarte in forta, finalul e putin anticlimax, lucrurile se asaza destul de sec, fara sa ma faca sa suspin sau sa ma intreb „oare ce o sa se intample de aici incolo?”. Dar il aplaud pentru asta: e potrivit si oarecum veridic, pentru ca de obicei povestile de dragoste in filme se incheie cu un inceput si ne lasa dorindu-ne sa aflam mai mult, insa finalul asta sincer parca alunga impresia de basm, de fantastic, pe care o exuda filmul. Si ce frumos stiu spaniolii sa rada de ei insisi!» (Letiţia)