Parteneriatul negativ-film.de - cinesseur continuă cu un nou episod din seria corespondenţelor de la ediţia curentă a Berlinalei. De data asta, textul (tradus & adaptat de Ciprian David, parţial reorganizat de mine) e scris de Dennis Vetter şi pune în oglindă două filme aparent diferite, dar în esenţă extrem de apropiate (nu doar de şansele la „medalii”): Gloria şi Paradies: Hoffnung. Despre acesta din urmă, trebuie să spun că e punctul terminus al unei trilogii graţie căreia Ulrich Seidl a bifat the three biggies: Cannes, Veneţia şi, acum, Berlin)!
P.S.: Ca să fiu corect 100%, trebuie să spun că articolul lui Dennis conţine şi analiza unui film canadian, Vic + Flo ont vu un ours, însă din raţiuni de dimensiune a postului am operat un censor's cut forţat!
«Gloria a fost primit cu aplauze, atât de public, cât şi de critici, iar imaginile sale stăruie în minte după zile întregi de la prima proiecţie. Şi nota bene: în tot acest răstimp numărul filmelor vizionate de mine a continuat să crească. Spre deosebire de Vic + Flo ont vu un ours şi de alte producţii din competiţie, acest al patrulea film al chilianului Sebastian Lelio reprezintă, pe lângă Paradies: Hoffnung al lui Seidl, un candidat serios la Ursul de Aur.
Gloria are 58 de ani, e divorţată şi departe de a-şi fi consumat viaţa. Îşi preţuieşte libertatea, iese des în cluburi, trăieşte felurite aventuri erotice pasagere. Toate acestea însă, au un numitor comun: găsirea acelui „chelcăşoz” care să-i redimensioneze existenţa. E o femeie fermecătoare, observator sensibil al lucrurilor din jurul său, o fiinţă care caută să înţeleagă experienţele radicale ale fiicei sale, disperarea fostului soţ şi situaţia complicată a noului partener, Rodolfo. Cel din urmă, care i se aseamănă în multe privinţe, îi aduce şi speranţa unei noi iubiri, a unui început de la 0 şi a unui viitor mai fericit. Într-un peisaj dominat de resturi de trecut şi într-un Santiago răvăşit de protestele studenţeşti, cei doi îşi oferă timp pentru a se descoperi reciproc şi a se debarasa de tabuurile asociate de moravurile brugheze cu vârsta lor, mai ales în privinţa sexualităţii.
Purtat de energia şi căldura actriţei din rolul principal, Paulina Garcia, Gloria invită - tocmai prin căutarea aceasta a dragostei şi individualităţii pe fondul conservatorismului din Chile - la o revoluţie a privirii. Una care să devină mai matură, mai flexibilă şi mai ironică şi să devină astfel un statement umanist. În acest context, farmecul filmului e dat de forţa lui alegorică, însuşire care-l plasează deopotrivă într-un discurs social, dar şi în orizontul de aşteptare al publicului, cel din urmă reuşind să citească lesne printre rândurile ţesute de priviri, dialoguri, râsete şi plânsete. E remarcabilă uşurinţa cu care Sebastian Lelio construieşte dramaturgic în spaţiile de reflecţie lăsate spectatorului. Scurtele dispariţii inopinate ale lui Rodolfo după convorbiri telefonice cu fiica lui sau cu fosta soţie o lasă pe Gloria în aer (şi pe noi, de altfel)! Pisica (fără păr) a protagonistei, un duh care apare şi dispare în/din apartamentul acesteia, se asortează comportamental cu Rodolfo. Cu astfel de analogii operează regizorul...
Seidl, #3: If you're happy and you know it, clap your fat!
Coordonatele sociale ale poveştilor lui Seidl sunt din ce în ce mai drastic formulate. Paradies: Liebe o trimite pe Teresa (Margarethe Tiesel) în concediu în Kenya, departe de un acasă neprimitor, unde, ca femeie plinuţă trecută de vârsta a doua, şi-a pierdut stima de sine sub privirile dispreţuitoare ale celor din jur. Nici în Kenya nu găseşte altceva: partenerii ei privesc sexul din perspectivă funcţională (sursă de bani). În situatia asta tot ce-i rămâne de făcut e să se identifice progresiv cu străina înstărită, dominatoare şi ignorantă. Pe Ana-Maria, sora Teresei şi credincioasă fanatică, o întâlnim în Paradies: Glaube, într-un setting asemănător. Frustrată şi resemnată, vede doar ceea ce vrea să vadă. Căutând aprecierea, Ana-Maria e la fel de introvertită ca Teresa, numai că spre deosebire de sora sa, ceea ce nu a reuşit în căsnicie nu va căuta în braţele altora, ci în privirea pioasă a sfinţilor de pe icoane. Cu preţul unei căinţe obţinută prin flagelare constantă îşi ia libertatea de a vedea în Iisus iubitul perfect, opţiune personală pe care Seidl o disecă prin binecunoscută privire nemiloasă a camerei.
În sfârşit, Paradies: Hoffnung, filmul care închide trilogia, ne-o prezintă pe fiica Teresei, Melanie, care, asemeni mamei, are de luptat cu kilogramele. Nu pe cont propriu, ci instituţionalizat, într-o tabară de copii obezi unde îşi întâlneşte prima iubire: Joseph Lorenz, un tip de 40 de ani, conducătorul taberei. Avem de-a face în primele două părţi ale tripticului cu figuri împinse de propriile dorinţe spre activităţi-surogat. În Hoffnung, Seidl schimbă niţel locul accentelor. Nici iubirea lui Melanie pentru acest bărbat şi nici reacţia lui nu sunt influenţate de contexte sociale. S-ar putea chiar afirma că, în fază incipientă, cei doi trăiesc o dragoste naivă, chiar infantilă, şi într-un fel, curată şi fără vină. Conflictul pubertar al fetei cu societatea aduce însă, un element serios, dramatic, în idilă, şi deopotrivă o noţiune de autencititate eliberată de constructe precum religia sau banii în primele două părţi.
Cu alte cuvinte, după ce ne-a arătat lumea în care trăim ca o mănuşă întoarsă pe dos, Seidl ne arată şi cine suntem. Ne stoarce rânjete când fetele grăsune se dau de ceasul morţii să execute comenzile unui instructor macho dar nu pentru a obţine un efect comic, ci pentru a ne demonstra cât de solid ancorate în societate sunt tendinţele de a ridiculiza marginalul şi cât de mic e pasul de la ironie la respingere şi stigmatizare. Ajungând în tabără, Melanie află în primul rând despre ce e vorba acolo: „Comunitate prin disciplină! Disciplina prin comunitate!“. Şeful taberei e doar un bărbat derutat, un tip oarecum iresponsabil care nu ştie cum să procedeze confruntat cu o relaţie atipică. Dacă ar fi sincer cu el însuşi, ar recunoaşte că se află cu un picior în afara regulilor sociale, Melanie fiind minoră. Dar nu e şi merge pe burtă, încalcând regulile lui Seidl: sugrumă dragostea interzisa şi disperă. Ceea ce face şi Melanie. Şi acum, toţi împreună:
„If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it and you really wanna show it, if you're happy and you know it, clap your fat!“»
P.S.: Ca să fiu corect 100%, trebuie să spun că articolul lui Dennis conţine şi analiza unui film canadian, Vic + Flo ont vu un ours, însă din raţiuni de dimensiune a postului am operat un censor's cut forţat!
«Gloria a fost primit cu aplauze, atât de public, cât şi de critici, iar imaginile sale stăruie în minte după zile întregi de la prima proiecţie. Şi nota bene: în tot acest răstimp numărul filmelor vizionate de mine a continuat să crească. Spre deosebire de Vic + Flo ont vu un ours şi de alte producţii din competiţie, acest al patrulea film al chilianului Sebastian Lelio reprezintă, pe lângă Paradies: Hoffnung al lui Seidl, un candidat serios la Ursul de Aur.
Gloria are 58 de ani, e divorţată şi departe de a-şi fi consumat viaţa. Îşi preţuieşte libertatea, iese des în cluburi, trăieşte felurite aventuri erotice pasagere. Toate acestea însă, au un numitor comun: găsirea acelui „chelcăşoz” care să-i redimensioneze existenţa. E o femeie fermecătoare, observator sensibil al lucrurilor din jurul său, o fiinţă care caută să înţeleagă experienţele radicale ale fiicei sale, disperarea fostului soţ şi situaţia complicată a noului partener, Rodolfo. Cel din urmă, care i se aseamănă în multe privinţe, îi aduce şi speranţa unei noi iubiri, a unui început de la 0 şi a unui viitor mai fericit. Într-un peisaj dominat de resturi de trecut şi într-un Santiago răvăşit de protestele studenţeşti, cei doi îşi oferă timp pentru a se descoperi reciproc şi a se debarasa de tabuurile asociate de moravurile brugheze cu vârsta lor, mai ales în privinţa sexualităţii.
Purtat de energia şi căldura actriţei din rolul principal, Paulina Garcia, Gloria invită - tocmai prin căutarea aceasta a dragostei şi individualităţii pe fondul conservatorismului din Chile - la o revoluţie a privirii. Una care să devină mai matură, mai flexibilă şi mai ironică şi să devină astfel un statement umanist. În acest context, farmecul filmului e dat de forţa lui alegorică, însuşire care-l plasează deopotrivă într-un discurs social, dar şi în orizontul de aşteptare al publicului, cel din urmă reuşind să citească lesne printre rândurile ţesute de priviri, dialoguri, râsete şi plânsete. E remarcabilă uşurinţa cu care Sebastian Lelio construieşte dramaturgic în spaţiile de reflecţie lăsate spectatorului. Scurtele dispariţii inopinate ale lui Rodolfo după convorbiri telefonice cu fiica lui sau cu fosta soţie o lasă pe Gloria în aer (şi pe noi, de altfel)! Pisica (fără păr) a protagonistei, un duh care apare şi dispare în/din apartamentul acesteia, se asortează comportamental cu Rodolfo. Cu astfel de analogii operează regizorul...
Seidl, #3: If you're happy and you know it, clap your fat!
Coordonatele sociale ale poveştilor lui Seidl sunt din ce în ce mai drastic formulate. Paradies: Liebe o trimite pe Teresa (Margarethe Tiesel) în concediu în Kenya, departe de un acasă neprimitor, unde, ca femeie plinuţă trecută de vârsta a doua, şi-a pierdut stima de sine sub privirile dispreţuitoare ale celor din jur. Nici în Kenya nu găseşte altceva: partenerii ei privesc sexul din perspectivă funcţională (sursă de bani). În situatia asta tot ce-i rămâne de făcut e să se identifice progresiv cu străina înstărită, dominatoare şi ignorantă. Pe Ana-Maria, sora Teresei şi credincioasă fanatică, o întâlnim în Paradies: Glaube, într-un setting asemănător. Frustrată şi resemnată, vede doar ceea ce vrea să vadă. Căutând aprecierea, Ana-Maria e la fel de introvertită ca Teresa, numai că spre deosebire de sora sa, ceea ce nu a reuşit în căsnicie nu va căuta în braţele altora, ci în privirea pioasă a sfinţilor de pe icoane. Cu preţul unei căinţe obţinută prin flagelare constantă îşi ia libertatea de a vedea în Iisus iubitul perfect, opţiune personală pe care Seidl o disecă prin binecunoscută privire nemiloasă a camerei.
În sfârşit, Paradies: Hoffnung, filmul care închide trilogia, ne-o prezintă pe fiica Teresei, Melanie, care, asemeni mamei, are de luptat cu kilogramele. Nu pe cont propriu, ci instituţionalizat, într-o tabară de copii obezi unde îşi întâlneşte prima iubire: Joseph Lorenz, un tip de 40 de ani, conducătorul taberei. Avem de-a face în primele două părţi ale tripticului cu figuri împinse de propriile dorinţe spre activităţi-surogat. În Hoffnung, Seidl schimbă niţel locul accentelor. Nici iubirea lui Melanie pentru acest bărbat şi nici reacţia lui nu sunt influenţate de contexte sociale. S-ar putea chiar afirma că, în fază incipientă, cei doi trăiesc o dragoste naivă, chiar infantilă, şi într-un fel, curată şi fără vină. Conflictul pubertar al fetei cu societatea aduce însă, un element serios, dramatic, în idilă, şi deopotrivă o noţiune de autencititate eliberată de constructe precum religia sau banii în primele două părţi.
Cu alte cuvinte, după ce ne-a arătat lumea în care trăim ca o mănuşă întoarsă pe dos, Seidl ne arată şi cine suntem. Ne stoarce rânjete când fetele grăsune se dau de ceasul morţii să execute comenzile unui instructor macho dar nu pentru a obţine un efect comic, ci pentru a ne demonstra cât de solid ancorate în societate sunt tendinţele de a ridiculiza marginalul şi cât de mic e pasul de la ironie la respingere şi stigmatizare. Ajungând în tabără, Melanie află în primul rând despre ce e vorba acolo: „Comunitate prin disciplină! Disciplina prin comunitate!“. Şeful taberei e doar un bărbat derutat, un tip oarecum iresponsabil care nu ştie cum să procedeze confruntat cu o relaţie atipică. Dacă ar fi sincer cu el însuşi, ar recunoaşte că se află cu un picior în afara regulilor sociale, Melanie fiind minoră. Dar nu e şi merge pe burtă, încalcând regulile lui Seidl: sugrumă dragostea interzisa şi disperă. Ceea ce face şi Melanie. Şi acum, toţi împreună:
„If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it and you really wanna show it, if you're happy and you know it, clap your fat!“»