1. Tatăl fantomă, debutul în lungmetraj al fostului critic Lucian Georgescu, e un film fără miză. Stăteam cufundat în scaun şi pe măsură ce meandrele tramei îşi desfăceau aripile mi-era tot mai puţin limpede ce vrea filmul ăsta de la mine. Să mă amuze? Să mă ţină în suspans? Să mă atragă în plasa - firavă - a unei poetici de tip Tarkovski meets Kusturica? Sau să mă aburească oferindu-mi câte ceva (puţin şi de mântuială) din fiecare? E atâta derută conceptuală aici încât e nevoie de o supradoză de indulgenţă pentru a trece cu vederea erorile (naivităţile, scăpările?) de construcţie dramatică şi indecizia identitară structurală. M-am străduit din greu să mi-o procur/autoadministrez, dar nu am reuşit. Rândurile de faţă sunt o dovadă.
2. Am apreciat pe de o parte că nu s-a bătut prea mult monedă pe stereotipurile culturale sau de mentalitate ale personajelor şi că s-a făcut economie de mizerabilism. Pe de altă parte, n-am fost în stare să diger nici semănătorismul din cadrele cu plaiuri bucovinene şi nici interludiile onirice cu substrat vampiroid. E bine că nu s-a exagerat cu ele, cu atât mai mult cu cât în jurul lor nu se coagulează nimic, însă la fel de bine puteau să lipsească. Cât despre preţiosul timp pierdut în partea mediană a filmului în căutarea unui proiecţionist ce nu vrea în ruptul capului să-şi abandoneze îndeletnicirea (sau poate în căutarea unei idei de rezolvare a conflictului) nu mai merită discutat din moment ce toate iţele astea sunt descâlcite rapid, forţat şi cvasihilar în ultimele 10 minute.
2. Personajele secundare care ar trebui să susţină şubredul ax narativ nu fac altceva decât să contribuie la degringolada identitară a filmului. Cu o singură excepţie (recepţionerul unui hotel moldav), întâlnim doar copii nefericite, schematizate, ale unor clişee ambulante (vezi trioul de gangsteri ucraineni, preluat parcă din filmele asiatice de serie B şi C).
3. Cum s-a ajuns aici? Nu ştiu, însă e ciudat, pentru că ambii autori ai scenariului au pregătire sau experienţă în domeniu (dobândite nu la şcoala de ucenici). Unul - Lucian Georgescu - e profesor de scenaristică, iar celălalt - Barry Gifford - are în CV realizări remarcabile alături de David Lynch (Wild at Heart & Lost Highway). Altfel spus, mă aşteptam ca măcar Gifford, autoritate incontestabilă în materie de mindfuck movies, să fie garantul (girantul) unui demers coerent. Eroare.
4. Prestaţia lui Marcel Iureş în acest amalgam exotic este decentă spre rezonabilă. Ca actor, sfinţeşte locul/cadrul, ca vorbitor de engleză se descurcă onorabil în rol de american rătăcit într-o Europă de Est butaforică. Nu exagerează cu accentul străin (pre)fabricat, nu şarjează, rămâne mai mereu în apele teritoriale şi sigure ale limbii de împrumut. Sigur că din când în când unele cuvinte sună british, dar cine se mai împiedică de un astfel de amănunt?
5. Introducerea unui şlagăr din anii 80 (Breakfast in America - Supertramp) e o manevră facilă, artificială şi destul de departe de efectul scontat. Nu am nostalgizat, nu am plonjat mai uşor în poveste, nu am fredonat alături de protagonişti. Ca să parafrazez un vers din melodia în speţă, not much of a song in a not much of a movie. Tatăl fantomă e un fel de entertainment (vorba unuia dintre gangsteraşi) cu glazură groasă de poncif.