Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 6 mai 2013

Ouă: 5 moduri de întrebuințare (fără a le vopsi) în filme

Postul care urmează e o prelungire tematică a unuia mai vechi în care identificam ipostaze cinematografice memorabile ale unui „simbol” pascal de dată recentă, iepurele. Dacă blajinul animăluţ a fost catapultat în peisaj din raţiuni comerciale, ajungând încet-încet să deturneze sensul sărbătorilor, cel asupra căruia m-am aplecat de data aceasta e imprescindibil unei sărbători creştine precum Paştele: oul! Am căutat, aşadar, am găsit şi am selectat din noianul de secvenţe, cinci (5) pe care le consider iconice pentru teza de demonstrat. Here they are, aranjate pe căprării, în funcţie de rolul oului în naraţiune!

I. Synecdoche, Capitalism

În cartea lui Joseph Heller, locotenentul Milo Minderbinder e o figură exponenţială, prototip al rechinului capitalist pentru care scrupulele sunt o chestiune de context. În mai mult decât onorabila transpunere cinematografică reuşită de Mike Nichols, Milo îşi păstrează trăsăturile caracteriale câştigând şi un plus de simpatie datorită celui care-l întruchipează: Jon Voight. Locotentul este şeful unei organizaţii comerciale care, la un nivel secund de semnificaţie, constituie pretextul de a parodia sistemul capitalist şi mecanismele sale de piaţă. Ocazie cu care ajungem la ouă, produs-forte în afacerile lui Milo.

 
 Screenshot from Catch-22 (dir. Mike Nichols/1970)

Atenţie la manevră: consorţiul pe care-l conduce importă ouăle din Malta cu 7 cenţi/bucata, le revinde bazelor militare cu 5 cenţi/bucata şi cu toate acestea reuşeşte performanţa uluitoare de a face profit. Raţionamentul său, sublim de întortocheat, are o anume logică economică: banii rămân in the house. Şi asta pentru că temelia e o malversaţiune simpatică: ouăle care la finalul ciclului ajung să fie valorificate cu 5 cenţi/bucata sunt iniţial procurate din Sicilia cu 1 cent, vândute în Malta cu 4, recumpărate cu 7 şi, în cele din urmă, vândute cu 5.

Cu alte cuvinte, banii sunt mutaţi dintr-o parte în alta. Putem cu uşurinţă eticheta bizara lui schemă de a face bani ca nonsens. Totuşi, aşa complet ilogică şi imposibil de justificat cum e (ca multe alte concepte din roman) produce bani. Faptul că are sau nu sens e nerelevant: rezultatul final îi sfidează pe cei care încearcă să explice procesul. 

II. Vector de statut
 Screenshots from Cool Hand Luke (dir. Stuart Rosenberg/1967)

Nobody can eat fifty eggs”, zice Dragline (George Kennedy), dar Luke (Paul Newman) ţine să-l contrazică, ba chiar ridică miza: el poate mânca 50 de ouă fierte. Într-o oră!

Nu-i o formă de a plusa pentru a alunga monotonia din viaţa deţinuţilor, ci pentru a-şi câştiga, altfel decât prin pumni, statutul de lider în ierarhia informală din puşcăria unde a ajuns fiindcă a vandalizat niște automate dintr-o parcare.

A rezultat astfel unul din cele mai faimoase pariuri din istoria cinemaului şi, evident, o secvenţă pe măsură în termeni de construcţie şi sound design! Replicată în diverse ocazii...

III. Soul trader (for an eggpic human fail)

 Screenshots from Angel Heart (dir. Alan Parker/1987)



Robert de Niro, într-un rol de mică întindere dar de mare efect, Louis Cyphre, diavolul în persoană şi angajatorul unui detectiv (Mickey Rourke) jerpelit şi galinofob. Dacă Milo Minderbender negociază preţul ouălor, Louis Cyphre negociază suflete. În schimbul unui ou: „Some religions think that the egg is the symbol of the soul, did you know that?” Pe Harry Angel nu-l interesează credinţele (sau superstiţiile) religioase şi refuză târgul. E obosit şi nu are chef să caute demenţi dispăruţi. Sunetul scos de coaja oului rulat pe masă de Necuratul, unghiile lungi şi privirea înfricoşător de calmă ale aceluiaşi personaj, rămân în mintea noastră multă vreme după ce acest gotic sudist cu accente horror-absurde se va fi încheiat. Unul din cele mai bune filme de gen şi din CV-ul lui Alan Parker!

IV. Family Ties



Fără tăieturi, fără dialoguri, fără muzică, sunet în priză directă... O scenă cu siguranţă pe placul lui Porumboiu sau Puiu. Din Big Night (1996). Un indie stilat, ca şi de la mama lui. De Campbell Scott şi Stanley Tucci. Cu Tony Shalhoub (Monk, pentru iubitorii de seriale) şi Stanley Tucci. Plus trubadurul Marc Anthony. Un restaurant, doi fraţi, trei posibilităţi. Ce-are oul cu prefectura? Esenţialul: îi împacă pe cei doi fraţi certaţi din cauza restaurantului aproape falimentar. 

V. Afrodiziac (In the Mood for Love)


Momentul ăsta, pentru unii iremediabil greţos, pentru alţii senzual-turgescent, nu are nevoie de alte comentarii. E dintr-o comedie japoneză de un umor feroce, Tampopo (1985). Jûzô Itami e regizor, iar Ken The Last SamuraiWatanabe, anti-erou de referinţă.

Have yourself an eggcelent Easter all the way!

P.S.: Apropo de superstiţii! În Baaria (dir. Giuseppe Tornatore/2009) şi Alas de mariposa (dir. Juanma Bajo Ulloa/1991), ouăle sparte sunt buzduganul nenorocirii care se va abate peste două familii: moartea unui prunc (nenăscut în primul, abia născut în al doilea).