Chiar dacă nu e o femeie sofisticată, Vera (Maria Bonnevie, formidabilă!) va rămâne o enigmă pentru soțul său, Alex (Konstantin Lavronenko, premiu pentru interpretare masculină la Cannes, în 2007). Nu vrea luna de pe cer. Vrea doar să fie ascultată, eventual înțeleasă. Atât! A încercat, totul a fost în zadar (cum să nu îți vină să o iei razna când vezi că celălalt, instalat într-un oarecare confort emoțional, nu se mai sinchisește de eforturile tale de a comunica, singurul său obiectiv, stimabil, de altfel, fiind să aducă bani în casă?). Soluția la care va apela stă mărturie în acest sens, numai că nici aşa Alex nu se va edifica pe deplin.Povestea porneşte simplu şi se învolburează brusc: Alex, Vera și cei doi copii ai lor se mută dintr-un oraș industrial în satul natal al soțului, la casa bătrânească lăsată acestuia moștenire. Într-o seară, Vera îl anunţă zâmbind: așteaptă al treilea copil. „Dar nu e al tău!”
Zice Zvyagintsev: „Filmul este despre noi toți, oameni de treabă, frumoși, puși în circumstanțe tragice, lipsite de speranță”. Și totuși, Izgnanie/The Banishment (Exilul, în românește), având la temelie un roman de William Saroyan, nu e despre trădare, despre adulter și efectele sale, așa cum grațios ni se întinde capcana. Nici vorbă, deși pista asta falsă își are rostul ei, obligându-ne să ne punem unele întrebări...
The Banishment vorbește, mai întâi în surdină, apoi tot mai apăsat, despre deteriorarea iremediabilă a relațiilor dintre cei ce s-au căsătorit din motive care și lor, retrospectiv privind, le scapă. Căsnicia e aici sub lupă și, mai ales, unul din agenții ei corozivi: înstrăinarea (în doi). Zvyagintsev întoarce subiectul pe toate părțile ferindu-se să puncteze sau să indice vinovății. El spune, înveșmântând toată această necroză a relațiilor interumane în imagini tulburătoare, adevărate dendrite dătătoare de fiori, ceea ce se știe de când lumea: o căsătorie, atunci când partenerii au ajuns împreună din întâmplare, dar nu numai, se destramă începând de a doua zi, dimineața, după oficializarea evenimentului.
În cazul de faţă, problema Verei e următoarea: cum să dea naștere celui de-al treilea copil dacă el vine într-o atmosferă viciată? Paradoxal, copilul nenăscut va fi salvarea ei. E egoism pur ce face ea, însă nu e de condamnat, mai ales după ce avem în faţa ochilor tot tabloul (mă refer la zguduitorul monolog din final, terifiant prin adevărurile rostite și trăirea pusă în joc). Îl redau aici ca atare:
„Sunt speriată și nu-i pot explica nimic. Este și nu este copilul lui. Al cui să fie? Dar nu e al lui pentru că, de fapt, copiii noștri nu sunt ai noștri. Adică nu sunt numai ai noștri, așa cum nici noi nu suntem copiii părinților noștri. Mă trezesc în toiul nopții și nu pot să mai adorm. Îl ascult cum respiră. Ne iubește doar de dragul lui. Ca pe niște obiecte. De ani de zile trăiesc așa. De ce oare mă simt așa de singură? De ce nu mai vorbește cu mine ca pe vremuri? Sau poate doar mi s-a părut că vorbea cu mine. Nu voi fi în stare să-i explic asta. Dacă mai continuă așa, relația noastră va muri. Nu vreau să dau naștere morții. Putem să trăim fără să murim. Există această posibilitate. (Ce posibilitate, Vera, o întreabă Robert, bărbatul căruia i se confesează; nu e nimic între ei, pur și simplu el s-a nimerit să fie acolo când i-a fost mai greu!). Nu știu, dar sigur există. Și nu e posibil decât împreună, atunci când trăiești pentru celălalt. De unul singur e imposibil. N-are rost să mai continui. E un cerc vicios. Cum aş putea să-i explic asta ca să înţeleagă ce face?”
Undeva, pe la mijlocul filmului, o copilă citește din Biblie, cu glas grav, pasajul acela pe care mulți, inclusiv subsemnatul, nu am dat, într-o vreme, doi bani: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată."
Plasarea sa poate părea artificială în mecanismul narativ. Poate că așa și e! Nu are o logică anume în desfășurarea evenimentelor. Folosind acest fragment, Zvyagintsev a recurs la o formă de umanism pe care orice artist simte nevoia s-o exprime la un moment dat, chiar dacă nu crede în ea. Să fim serioși! Un mariaj erodat e un mariaj erodat și nimic mai mult. Dragostea a dispărut de secole din peisaj. Sau a primit sensuri extrem de particulare, fără legătură cu pasajul din scriptură. Dragostea, în absența comunicării, e condamnată. În cuplul Vera-Alex rădăcinile s-au rupt demult. Nu-i mai leagă decât copiii. În cele aproape trei ore, cât durează povestea, nu vezi între ei nici măcar un singur gest de afecțiune dus până la capăt. Doar tatonări frânte, negocieri sterile și... o palmă strașnică aplicată de el ca argument peremptoriu.
Prin modul în care e construit şi prin modul în care problematizează, The Banishment m-a dus cu gândul la vorbele lui Ricciotto Canudo din Manifestul celor şapte arte. Zicea teoreticianul italian acolo că filmul nu e divertisment, ci „o artă născută pentru reprezentarea totală a sufletului şi a corpului, o dramă vizuală, alcătuită din imagini şi pictată cu penele de lumină". De asemenea, şi că filmul e „un cerc de lumini şi de sunete, în jurul unui focar fără egal: sufletul nostru modern". Se întâmpla în 1911, azi nimic nu mai rimează cu nimic. Și totuși, The Banishment într-acolo bate: spre sufletul nostru modern. Pervertit, anxios, cangrenat de egoism. The Banishment apasă atât de puternic pe unele coarde încât, pe parcurs, uităm că e doar un film. Iar impulsul e de a-l proteja ca şi cum ar fi o parte din noi înşine...