Sau Mine vaganti. De Ferzan Ozpetek. Din 2010. O comedioară (de moravuri?) a l'italiano, fără pretenţii (sau cu pretenţii de telefilm), cu gust pe alocuri sălciu, mult sub standardele cu care turcul italienizat ne obişnuise (cel puţin în acest caz, paralela cu celălalt turc pribeag, „neamţul” Fatih Akin, e de neevitat: a se vedea ultima ispravă a acestuia, Soul Kitchen, care e cam la acelaşi nivel de superficialitate, asumată, sper).
În afară de plurabela din imagini (Nicole Grimaudo, răsfăţată de cameră cu asupra de măsură, din toate unghiurile, spre marea mea bucurie), am mai reuşit să pun deoparte melodia doamnei Sezen Aksu (asta e, pe ea o ştiu din documentarul lui Akin, el e cezarul meu aici!), străzile vechi din Lecce de culoarea portocalei abia date în pârg şi finalul ce s-ar vrea luntre (sau punte?!) către cel din 8½. În rest, o mână de clişee spălate corect (dar nu manual) la temperatura indicată de şi pe etichetă, apretate sau călcate fără prea multă râvnă (de imaginaţie mai bine să nu aduc vorba) şi aşezate cu deosebită grijă întru flatarea nervului optic în dulap (din care unii ies tam-nesam când le e altora lumea mai dragă, acesta fiind, de fapt, şi chichirezul - uneori, tratat în cheie kitsch - al filmului).
P.S.: Dacă se întâmplă să-l vedeţi, e mai bine să mâncaţi ceva înainte! (Aproape) orice. Altfel, e imposibil să rezistaţi ispitei de a vă lăsa pradă desfrâului culinar la care Ozpetek vă invită cu voluptate de voyeur, filmând fără pic de ruşine bucate alese şi mese îmbelşugate.
P.S.: Dacă se întâmplă să-l vedeţi, e mai bine să mâncaţi ceva înainte! (Aproape) orice. Altfel, e imposibil să rezistaţi ispitei de a vă lăsa pradă desfrâului culinar la care Ozpetek vă invită cu voluptate de voyeur, filmând fără pic de ruşine bucate alese şi mese îmbelşugate.